Un tranvai numit dorinta - r. Mihaela Sarbu

Ce pot sa spun, e a doua oara cand vad un spectacol UNATC si, ca si data trecuta, ma las impresionat..  este dintre acele putine lucruri bune din viata si sunt profund recunoscator. Nu stiam piesa si nu vazusem filmul, dar asta n-are nici o relevanta. M-au impresionat puternic atat Daniel Haralambie (pe care-l mai vazusem intr-un rol de mos in Rinocerii Catalinei Buzoianu) aici in rolul lui Stanley, cat si.. a-ti ghicit, personajul foarte, dar foarte trist al lui Blanche DuBois, interpretat de Denisa Nicolae.  Nu stiu cat de aproape este in viata de zi cu zi Denisa de refularile in minciuna si prostitutie ale unei profesoare, dar pe mine m-a convins. Finalul, in care ea inebuneste, m-a convins si el. Fara vreo intentie de rautate, dar un mare merit cred ca-l are si dramaturgia americana ala Tennessee Williams, care a devenit acum autorul meu american preferat. Nu sunt prost insa sa nu imi dau seama ca este meritul actorilor de a mi-l aduce atat de aproape. Asta e, am devenit fan.

Acum n-as vrea sa fac si o rubrica am remarcat si, dar nu pot sa ma abtin sa nu spun cat de tare m-a izbit asemanarea dintre Silviu Flesner si Dem Radulescu.. timbrul si cadenta vocii cel putin.

Ma mut la mama r Gelu Colceag

Am descoperit-o si eu, cu intarzierea de rigoare pe energetica Adriana Trandafir, o mama usor, foarte usor denaturata, care incepe sa se gandeasca si la fericirea ei.. dar n-ai cu cine, ca sa zicem asa, referindu-ne la copii ei. O comedie care mi-a adus aminte de gagurile usoare de la Metropolis, o intreprindere tot privata si tot de foarte mare succes de casa. O buna deschidere de an sa zic asa, si o piesa atat de umana.. cum dealtfel sunt toate comediile usoare. Familia aceea certareata mi-am dorit dintotdeauna s-o am, o familie vie, in care nimic nu sta pe loc, tot timpul cineva se bate cu cineva. Dar lasand la o parte visele mele de a fi altfel decat sunt de fapt, spectacolul a fost dincolo de usurime, lejeritate si poante multe, un spectacol foarte cald, in special la sfarsit, cand actorii, in frunte cu Adriana, au coborat un pic din rangul lor de actori si au tinut sa spuna cateva cuvinte. Ocazie cu care am aflat ca Andreas era chiar fiul Adrianei, ca el (sper ca am inteles corect) a scris rolul acesta al mamei special pentru ea si ca Gabriel, celalalt fiu, a fost cel care i-a propus sa il joace. Fara cuvinte, nu-i asa?

Avalansa r.Radu Afrim

Despre Avalansa nu stii ce sa spui intai, ca este o lume de basm pigmentata curajos de Radu Afrim cu o salata de cruditati de viata, sau un spectacol de miscare marca Marius Manole, care si cand e in background ne arata niste flic-flac-uri sau de-ale dansului sau de ce nu, o adevarata poveste de viata mai ceva ca o filosofie redata de personajul haios dar just, batranul interpretat de C-tin Cojocaru, a carui voce groasa iti da fiori, cand si-o foloseste la un moment dat.. Nici Ilinca Tomoroveanu in rolul mamei care a inghitit multe sau Rodica Popescu in rolul victimei, ca sa ma exprim asa, nu imi erau necunoscute.. deh, avem si noi starurile noastre recognoscibile. Chiar ma gandeam in timpul piesei.. ce soarta sa fi un star de Bucuresti.. sa nu stie lumea cat esti de simpatic.. si cati nu or fi ca ei. In incheiere, multumesc scenografei Iuliana Valsan pentru generozitatea cu care a decorat scena, dintr-o bucatica de la margine avand si eu ocazia sa musc.. :)

Avalansa e o piesa cu un subiect clasic, moralizator in care s-au inserat o gramada de elemente stradale, glume, etc. binevenite si elemente fantastice, si mai bine venite.. inceputul piesei de exemplu m-a facut pentru cateva momente sa cred ca am gresit sala si din greseala am intrat in masina timpului care m-a trimis undeva intr-o lume in care am visat din totdeauna sa fiu, dat nu am avut puterea sa mi-o imaginez..