Livada de visini r. Felix Alexa

Dand o cautare pe Google, primul lucru care iti apare este o Livada cu Visini, restaurant. Nici cand am intrat la TNB, nu am avut pentru vreo clipa certitudinea ca ma aflu unde trebuia. O sa enumar mai jos o serie de argumente, mai mult sau mai putin valabile.

1. daca se alearga tot timpul pe scena brambura, si in scene si mai ales in acele nenumarate gaselnite regizorale dintre scene, nu prea mai am senzatia ca ma aflu in mama rusie, ci din contra

2. reducerea actorilor la niste papusi intr-un mecanism, fie ca danseaza ca niste papusi stricate, fie ca sunt aliniati in fata livezii, poate incalzi megalomania unui regizor, dar nu ma incalzeste pe mine spectator cu nimic. As prefera simboluri mai putin calculate si mai mult studiate.

3. pe undeva pe la mijlocul piesei vesnicul student Trofimov, intruchipat aici de un oarecare Conrad, face un Balsoi teatr (cum mi-a spus mie cineva) ca sa ia scaunele de pe scena timp de peste un minut. Chiar era necesar ? Mi-a fost atat de dor de o piesa vazuta la Theatre de Bastille asta vara (Don Juan), in care actorii erau firesti, se schimbau pe scena si erau si vii, si in rol si empatici cu publicul.

4. Avem o sub-sub-sub cultura daca nu suntem in stare sa traducem trairile minunatelor personaje Cehoviene decat in niste tipete si zbiara-te apocaliptice

5. Actorii au fost distrubuiti prost, dupa tipologii. Tu esti comicul, tu esti flegmaticul, ca te-am mai vazut in nu stiu ce piesa. Zici ca vedeam comedii americane, pe bune. Oarecum asta e de asteptat, si anume inrolarea unor actori in tipologii de roluri, dar e trista. Marius Manole inrolat in rolul principal, nu conteaza ca trebuia sa vedem un raufacator si el pare painea lui Dumnezeu. O saracie a distributiei as spune. Actorii nu traiesc in piesa, in personaj, nu exista magie, masina regizorala ii striveste. Nu exista chimie intre actori, adica eu stiu asta (ca chimia nu exista) dar nici chiar asa. Maia joaca bine, dar parca singura, Serban Ionescu nu ma convige. El are aerul unui taran incrancenat mai degraba decat al unui aristocrat idealist si boem.

Singurul care m-a emotionat a fost maestrul Albulescu, si prin ultima lui replica, mi-a smuls o lacrima in coltul ochilor. Am vazut din sala ca n-am fost singurul, dar n-am mai stat sa ascult parerea publicului, nu m-a mai interesat. 

UNATC / Hyperion 2010-2011 examen semestrul I

Profit de ocazie sa-mi notez aici si cateva lucruri despre spectacolele studentilor de la UNATC/Hyperion, spectacole care sunt cel putin interesante. In primul rand, o aplecare catre shakespeare atat a profesorilor Titieni, cat si Maia Morgenstern, o incercare de decriptare cu ranga as putea spune a diafanului englezesc. Reusita. Apoi, clasa Virgil Ogasanu pune in scena ce altceva, decat Sorescu, iar clasa Mircea Anca, Caragiale in frumoase spectacole-omagii aduse romanismului. La regie, clasa Felix Alexa pune in scena dramatizari complexe de 20-25 minute, care redau o atmosfera si o drama deopotriva.

American Buffalo - r.Cristi Juncu

Am venit la aceasta piesa, mainly deoarece imi placuse foarte tare de Vlad Zamfirescu cu o seara inainte in XXL Fat Pigs. Aici avea insa rolul unui agitat, si i-a iesit, dar nu atat de bine, mi-a dat mai degraba senzatia ca joaca, decat ca e realmente agitat. Si mai trebuia sa fie si prost, si nu prea parea. A fost normal, ca la el acasa, ori asta, sa am pardon, nu ne intereseaza. Mult mai in rol, ca sa zic asa era amfitrionul Gigi Ifrim, care, iertat sa-mi fie, cu toate ca juca stand-up comedy (bine, asa e scrisa si piesa), creea atmosfera, magnetism as putea spune. Marius Florea Vizante, desi am citit undeva ca ar fi fost actorul cel mai tare din piesa, nu cred ca a stors maximul pe care il putea obtine in seara asta din rol, desi pe alocuri, a fost genial. Cred ca ii lipsea, sa zic asa, acel element distinct al oligofrenului. Prea s-a bazat doar pe text si pe situatii comice. Gigi Ifrim avea, ca sa zic asa, aerul unui mafiot hilar. Ceilalti doi insa puteau da mai mult cred. Prea parca veneau asa, ca marii actori, sa joace intr-o sceneta. Nu i-am simtit chiar in elementul lor. Iti trebuie o anumita piele pe tine ca sa joci stand-up, cred. Prea fini, prea flasci. Oricum piesa si interpretarile, sunt de exceptie. nota 9 (din 5 :))

XXL(Fat Pig) r. Cristi Juncu

Piesa lui Neil LaBute e cam politically corect pentru gusturile mele, despre cum ar trebui dar nu prea poti sa iubesti o grasa, o cam da in Moliere asa, dar nococ cu Vlad Zamfirescu si cu Irina Velcescu, care o scot rau de tot din cacat, interpretand delicios personajele negative. De fapt, la un moment dat si personajul pozitiv, interpretat de Tudor Aaron Istodor, o ia pe panta negativa, facand un fel de cursa a injuriilor cu Vlad Zamfirescu, lucru pe care l-am vazut in cultura americana (are si o denumire), dar care la noi a dat atat de prost... o doamne cat de prost a dat. Nu as mai vedea inca odata piesa, ca doar sunt un roman de bun simt, dar o recomand cu caldura si altora, pentru ca merita. Iar pentru oamenii cu servici si cu mici idile pe acolo, e chiar un bun prilej de hahaiala. Nota 4 (din 5 :) ).

Cu usile inchise r. Mircea Anca

Sala 99 a teatrului national cred ca ofera sentimentul perfect de claustrare de care aveam nevoie si a fost suplimentar decorata cu niste plastice, pentru a reduce spatiul la un cerc intim.. povestea interesanta a unor pacatosi in toata regula care nu par sa-si schimbe optiunile, dar care isi pun macar intrebarile. In principal ei constata cat de important le este acum parerea celorlalti, si cat de mare nevoie au de fapt de oameni cu care n-ar   vrea sa aiba de a face. Probabil, ma gandesc Sartre s-a gandit la o reevaluare postbelica a drumului de parcurs, si a constatat cinic ca iadul, este facut, asa cum spune parca Garcin (Ctin Dinulescu), din pacatele noastre reflectate in ochii celorlalti. Deasemenea o sansa cred eu unica de a o vedea pe Iuliana Moise. Carmen Ionescu face, ca si in Tectonica sentimentelor, un joc de exceptie. Fara ea, spectacolul ar arata cu siguranta altfel. Ce mi-a mai placut dealtfel, a fost proximitatea cu actorii. Ei joaca pentru tine cu tine. Le simti respiratia, dictia, grimasele fetei. Vulgaritatile sunt puse dupa perdea, intr-un joc al umbrelor. Ceea ce ramane, sunt framantarile lui Sartre, framantari care aproape ca devin ale tale. Te intrebi iesind de la spectacol, oare cu ce am gresit eu, Doamne ?