Ingeri in America r. V Ioan Frunza

Continui sa ma opun din ce in ce mai vehement realitatilor din jur in ciuda faptului ca odata cu varsta ar trebui sa vina si un soi de intelepciune. Ingeri in America este un spectacol foarte modern pentru Romania, ca subiect (marginalizarea), regizoral (e plin de formule high-tech, are mai multe planuri narative care apar ca niste licurici ce coexista in acelasi spatiu, un spatiu care abuzeaza uneori de conventie intr-un mod haios, de exemplu scaunele dintr-o statie de metro devin locuinta particulara prin prezenta unei lampi de birou). Nici actorii nu sunt rai, Adrian Nicolae si George Costin (cuplul de gay), Sorin Miron (asistenta medicala) Alexandru Ion (mormonul), si bineinteles George Ivascu, mai putin Virginia Mirea cu care ma obisnuiesc mai greu in accentele ei tehnice. Piesa e si ea considerata buna, desi dupa mine frizeaza adesea filosofia, nu dramaturgia de calitate.
Problema este urmatoarea si e una de ordin personal. Noi nu avem o comunitate gay bine definita in Romania, chiar daca ea exista, nu e un fenomen social reprezentativ ca in America. Nu avem nici negri si nici evrei la scara mare, pentru ca nu e nici cald, si nici rost de mari afaceri legale nu e in tara asta. Asta nu inseamna ca nu avem minoritati, mai mult sau mai putin oprimate. De exemplu ungurii sau tiganii. Deci din start eu trebuie sa fac niste paralele in minte. Sigur ca exista in piesa un prag de universalitate, dupa care lucrurile capata sens in ideea de toleranta, boala, iubire, egoism. Dar pana la acest prag, specificitatea piesei e cu totul straina de cultura romana, deci e o invazie anglo-saxona. Nu stiu daca sunt suficient de cunoscator al culturii anglo-saxone, deoarece la noi se promoveaza numai gunoaie la TV, astfel incat sa citesc acest spectacol in cheie americana cum ar trebui si sa-l ridic la statut de opera de arta. Un lucru este cert insa pentru mine, si m-a impiedicat sa aplaud. Perspectiva asupra comunismului e clar specific americana, si e ignoranta fata de perspectiva romaneasca. Asa ca de ce sa fiu eu nobil si sa fac un gest de marinimie, cand nici macar textul piesei nu imi face cinstea de a nu-mi ignora cultura. Ma simt ca un negru care s-a dus la o conferinta a albilor, care a facut-o din curiozitate, si care nici macar nu poate sa-i condamne pe albi ca isi tin conferinta lor, pentru ca stie ca nu-i era dedicata lui. Sau cum s-ar zice pe romaneste, I feel misplaced in my own country.

Vocea umana r. Sanda Manu

Am plecat cu doar cateva prejudecati la spectacolul asta. Eram constient ca e un subiect frantuzesc si ma gandeam ca poate e si filosofic. Nu stiam din ce curent face parte. Nu stiam nici curentele in care s-ar putea incadra, stiind prea putin despre teatrul francez modern. Stiam ca e o piesa care poate pune in valoare o actrita, si asta dintr-o replica din alta piesa in care am jucat. Si.. am constatat ca nu era un monolog, ci in mare parte un dialog la telefon cu un personaj neprezent, cu un fost iubit care isi minte fosta iubita ca sa faca despartirea mai usoara. Doar ca si ea il minte in fel si chip, incercand cu disperare sa-l mai aduca cumva inapoi. Oana Pellea nu ingroasa prea mult nuantele, dar sunt multe nuante pe care le spune pentru urechile cui le aude. Cred ca Cocteau cunostea mult mai bine sufletul feminin decat mine, desi nu pot sa spun ca m-am simtit vreo clipa complexat. Ba chiar am si ras de cateva ori. Publicul destul de rece. Imbecilizant de rece. O piesa frumoasa, regizata minimalist dar inteligent de Sanda Manu, despre care stiu prea putin ca sa comentez. Scenografia si ea minimalista de Iuliana Valsan, care tinde sa devina scenograful meu favorit reda ceva din fragilitatea si insingurarea personajului. Piesa cred ca e interpretata de o persoana prea buna ca sa redea atata egoism cat intra in cinicul personaj feminin abandonat. Oana Pellea a redat bine dragostea si a bifat cu gratie ura, ura groaznica care in opinia mea ar fi putut avea loc. E felul ei de a reactiona probabil in situatii din astea, dar e usor idilizat in raport cu majoritatea oamenilor. Subiectul fiind frantuzesc, situatia e amoral si pare chiar pedant in comparatie cu grozaviile americane. In piesa si in regia asta nu tipa nimeni, nu se enerveaza nimeni, nu lesina nimeni. Aceasta mica si dulce meschinarie a vietii ce poate fi pasul premergator al oricarei tragedii e un salt calitativ fata de diferitele forme de telenovele de la TVsi din teatrude azi. Doar ca ii lipseste un pic cinismul.

True west - UNATC anul III 2012

Bai e greu, greu cu subiectele astea americane. Ii ziceam si lui taica-miu. E cumva de n-ar mai fi. Doi pusti ratati. Unul scrie scenarii, altul fura televizoare. Ajung sa-si inverseze rolurile. Isi dau practic seama ca ar vrea sa fie celalalt, dar ceva fundamental pentru care nu erau celalalt ii opreste din a reusi pana la capat schimbarea. Ii cam apuca nebunia si in final sub presiunea venirii mamei lor, alta nebuna, unul din ei il stranguleaza pe celalalt. Sec.

Deformatii r. Marcel Top

un spectacol cu momente actoricesti bune.. sunt secvente destul de scurte de timp si personaj, care se schimba la     cateva minute cu altceva.. total diferit. Acum sunt niste baieti de cartier vorbind despre dragoste, acum sunt dracul destul de convingator Iulian Glita si fetele sale, acum e un actor (tot Glita) care face avansuri publicului feminin si fetitza prostuta pe care o "promoveaza" jucata de Zorzini, o fata care nu mi s-a parut foarte talentata nici in realitate. Acum e aia, acum e ailalta, si acum e Tudor A Istodor care striga "de ce mama?". Nu exista o prea clara juxtapunere a momentelor. Nu exista un fir rosu, sau e prea dezlanat ca concept: Deformatii.  Si nu exista o legatura clara de personaje, sau subiect intre momente, fie ea si antitetica. Textul mi s-a parut la un moment dat american, adica ca incurca actorii, dar vad ca e scris de Mitos Micleusan. Nu prea e dramaturgic si poate nici nu au prins actorii toate subtilitatile. E un spectacol facut la o bere. Remarcabil de decent iese Toma Danila, actorul din G.O.D. De fapt majoritatea actorilor. Ei salveaza mult un text si o regie slabute.

Oblomov r. Alexandru Tocilescu

Ei, aici e o mica problema. Citeam recent o parere despre proasta inscenare a romanului "Oscar si tanti roz" (pe care o puteti gasi aici (http://port.ro/pls/w/articles.article?i_area_id=3&i_topic_id=4&i_article_id=6305) si cred ca si Oblomov sufera de aceeasi problema. Este probabil un roman excelent, dar in varianta scenica ne prezinta un personaj foarte lenes, nemotivat de lenes, moralizator de lenes care la jumatatea spectacolului prinde brusc aripi si incepe sa alerge (e adevarat stangaci, fiind gras) si dupa aia, mai clipim putin din ochi si devine o victima si dupa aia mai clipim putin si devine un erou. Sigur ca povestea spusa asa lene-dragoste-parasit-mort e povestea oricarui boier autentic, dar din spectacol lipsesc transformarile. Totul e previzibil si pleonastic construit de actori cu povestea. Nimic nu te surprinde, pentru ca se insista pe partea statica a personajului si pe contrastele dintre episoade. Episoadele in sine sigur ca sunt bune. Momorabile sunt scenele "trezirii" si ramanerii in pat toata ziua, scena leaganelor ca metafora a dragostei ca joc. Nici distributia nu e cea mai fericita. Singura care depaseste puternic simpla conventie regizorala este Virginia Mirea in rolul unei gospodinei timide Agafia, consoarta de consolare a lui Oblomov, nominalizata Uniter pentru rol secundar. Scenografic remarcabil e doar patul si leaganele. In rest spatiile nu sunt functionale. Ele se adauga efectiv in scena, in fata, in spate, anuland conventia scenica si obosind spectatorul care trebuie sa focalizeze in adancime de la o scena la alta, ca si cand el n-ar sti ca e la teatru si are o scena in fata, ci trebuie sa vada spatii diferite in locuri diferite. Nu stiu de ce a primit Mihai Constantin premiul Uniter. Poate trebuie sa mai vad spectacolul odata, desi 4 ore.. Compozitia e solida, dar lipsesc nuantele care ar putea prevesti transformarile. E adevarat, aici e vorba de regie, de stil. Mihai Constantin ajunge sa interpreteze personaje total diferite: lenesul, indragostitul, invinsul, ingerul. Ori lipsesc puntile de legatura intre aceste stadii.

Casatoria r. Yuri Kordonski

Ceea ce m-a socat cel mai mult, nu a fost calitatea spectacolului, un pic "jucat" in prima scena, dintre petitor si sluga, ci capacitatea de obiectivare a regizorului-actor si apoi plonjeu in directia cea buna cu toate armele disponibile. De exemplu frica de insuratoare (si de orice decizie) e admirabil portretizata de Cornel Scripcaru printr-o fuga continua pana la climax-ul fugii pe fereastra in ziua nuntii. Acestei frici, bine intuite de petitorii Mariana Mihut si Razvan Vasilescu i se opune insistenta lor aproape demonica, care-si pierde si rentabilitatea, rationalul. Razvan Vasilescu depaseste orice limita a imaginabilului. Aici intervine genialitatea actorului,atunci cand gaseste mijloace sa depaseasca normalitatea si sa creioneze in mintea spectatorului dimensiunile situatiei exceptionale pe care o portretizeaza. Sigur si Victor Rebengiuc, care a fost nominalizat pentru Uniter in rol secundar. Sunt cei care au reusit sa aduca in plan personal si sa dea viata unui spectacol despre care poti spune ca daca n-ar fi jucat de ei, n-ar fi nimic. Regia e foarte slab vizibila, in special pe momentele mute de la inceput, ceea ce e o nota in plus pentru Kordonsky.

Mamouret r. Dinu Cernescu

Mi-a trezit interesul faptul ca Mamouret a fost interpretata de Lucia Sturdza Bulandra. Si de asemnea nu am urmarit-o niciodata pe Tamara Buciuceanu in vreun rol la teatru. In fine, spectacolul e slab, foarte slab, dar merita comentat. Exista probleme de coordonare in spectacol, actorii uita replici sau nu se asculta bine intre ei, ca uneori se incurca. Ion Cocieru degeaba mai joaca, si inca un rol principal, daca tot nu adauga nimic personal personajului. Ioana Macaria joaca bine, dar simplist, o naivitate care azi nu mai exista. Ifrim cu vulnerabilitatea lui    comica si Buciuceanu cu cinismul care-i sta bine salveaza usor spectacolul. Regia este sub orice critica insa. Poate ca nici piesa nu e geniala. Zic asta datorita aparitiei de nicaieri a calaretei cu un adorator la mijlocul spectacolului, in conditiile in care sunt personaje secundare, care nici nu vor mai aparea. In fine, no comment.

O scrisoare pierduta r Alexandru Dabija

Teatrul de comedie are in opinia mea piese bune si regizori celebri, dar in ceea ce priveste actorii, e ceva mai putina concurenta ca la National. Spre deosebire de Catalina Buzoianu care in Rinocerii ei a adus numai tineri, aici Dabija a lucrat cu trupa teatrului. N-am nimic impotriva, doar ca nu toti joaca chiar asa de bine. Din fericire totusi spectacolul asta a beneficiat de 3 nume care pentru mine au confirmat: Marius Vizante in Tipatescu, George Mihaita in Agamita si invitat special Marcel Iures in Catavencu. Nici viziunea lui Dabija nu a dus lipsa de idei, totul incepand intr-o saracie lucie de subsol, iar in final, la alegeri, totul jucandu-se cu publicul si nu cu o multime anonima. Daca saracia nu am prea inteles-o (nu a fost integrata de jocul actorilor si de situatie, suficient), alegerile cu publicul m-au pus intr-o conditie foarte activa si monologul lui Catavencu abil orchestrat de Iures m-a tinut cu sufletul la gura. Foarte fin si jocul lui G. Mihaita, care, imi amintesc, acum vreun an m-a felicitat pentru un rol slab intr-o piesa ce se vroia o farsa politica. Ce muritor eram eu atunci in comparatie cu ce face un actor inteligent care-si stie meseria. Si aici au fost 3. Totusi, multa lume radea la glumele de text. Si de asemenea ceilalti actori jucau mici glumite, in sine, la care iarasi lumea radea. Per ansamblu, asta mi-a dat impresia ca piesa ar fi datata. Personal nu cred asta, si interpretarea mai clasica de la Bulandra parca mi-a placut mai mult, desi nici aia nu a stralucit. Mi-e dor de punerea in scena de la National sub bagheta lui Tocilescu. Trebuie sa fi mult mai indraznet cred, ca sa aduci la zi o piesa care parca ar fi fost scrisa azi.

Ingropati-ma pe dupa plinta r. Yuri Kordonsky

Ca si Unchiul Vanea, un spectacol impresionant, bine legat ca si conflict, prezentand mai multe conflicte puternice bunic-bunica, mama-bunica, nepot-bunica, ingenios sustinut de scenografie intarind pespectiva copilului. Frumoasa metafora copilului mare prin distribuirea lui Marian Ralea in rolul unui pusti de 9 ani, actorul nefacand dealtfel exces de copilarie in jocul sau asa cum ma asteptam, ceea ce intareste drama spectatorului ce se identifica inevitabil cu copilul. Nu mi-a placut sublinierea sensurilor din final, cand toata lumea primeste aripioare de inger, mai putin bunica. Apropo de bunica, multi s-au plictisit spre sfarsitul spectacolului, dar eu consider monologul bunicii de la usa, in intepretarea Marianei Mihut, ca fiind unul dintre cele mai impresionante pe care le-am vazut pana acum. Dealtfel pot spune ca remarcand-o acum pentru prima data, am inteles de ce Mariana e nevasta lui Victor Rebengiuc, pe care-l cunosc ca spectator de cativa ani buni.

Cui e frica de Virginia Woolf r. Mariana Camarasan si Alexandra Penciuc

L-am vazut cu ceva timp in urma la festivalul Undercloud, in septembrie 2011. Spectacolul, montat in 2007 nu prea se joaca, dar si cand se joaca se joaca, adica Ionut Grama face ce face in rolul lui George, dar Florina Gleznea face foarte bine in rolul Marthei. Nu as putea sa spun de ce. Poate ca asta e problema actorilor, iar eu ca spectator nici nu trebuie sa spun mare lucru. Cert e ca spectacolul, desi montat clasic, e jucat foarte realist, ca un fel de incununare a metodei de teatru predata in Bucuresti. Actorii joaca 360 de grade, in special Florina, aproape indiferenti la ideea de scena. Cum s-ar spune, intr-un spectacol bun nu se vad defectele. Nu ai timp sa le vezi, ramai doar cu o senzatie. Destul de grea, avand in vedere intinderea dramei in subiectul piesei.