Vocea umana r. Sanda Manu

Am plecat cu doar cateva prejudecati la spectacolul asta. Eram constient ca e un subiect frantuzesc si ma gandeam ca poate e si filosofic. Nu stiam din ce curent face parte. Nu stiam nici curentele in care s-ar putea incadra, stiind prea putin despre teatrul francez modern. Stiam ca e o piesa care poate pune in valoare o actrita, si asta dintr-o replica din alta piesa in care am jucat. Si.. am constatat ca nu era un monolog, ci in mare parte un dialog la telefon cu un personaj neprezent, cu un fost iubit care isi minte fosta iubita ca sa faca despartirea mai usoara. Doar ca si ea il minte in fel si chip, incercand cu disperare sa-l mai aduca cumva inapoi. Oana Pellea nu ingroasa prea mult nuantele, dar sunt multe nuante pe care le spune pentru urechile cui le aude. Cred ca Cocteau cunostea mult mai bine sufletul feminin decat mine, desi nu pot sa spun ca m-am simtit vreo clipa complexat. Ba chiar am si ras de cateva ori. Publicul destul de rece. Imbecilizant de rece. O piesa frumoasa, regizata minimalist dar inteligent de Sanda Manu, despre care stiu prea putin ca sa comentez. Scenografia si ea minimalista de Iuliana Valsan, care tinde sa devina scenograful meu favorit reda ceva din fragilitatea si insingurarea personajului. Piesa cred ca e interpretata de o persoana prea buna ca sa redea atata egoism cat intra in cinicul personaj feminin abandonat. Oana Pellea a redat bine dragostea si a bifat cu gratie ura, ura groaznica care in opinia mea ar fi putut avea loc. E felul ei de a reactiona probabil in situatii din astea, dar e usor idilizat in raport cu majoritatea oamenilor. Subiectul fiind frantuzesc, situatia e amoral si pare chiar pedant in comparatie cu grozaviile americane. In piesa si in regia asta nu tipa nimeni, nu se enerveaza nimeni, nu lesina nimeni. Aceasta mica si dulce meschinarie a vietii ce poate fi pasul premergator al oricarei tragedii e un salt calitativ fata de diferitele forme de telenovele de la TVsi din teatrude azi. Doar ca ii lipseste un pic cinismul.