marți, 13 martie 2012

Ingeri in America r. V Ioan Frunza

Continui sa ma opun din ce in ce mai vehement realitatilor din jur in ciuda faptului ca odata cu varsta ar trebui sa vina si un soi de intelepciune. Ingeri in America este un spectacol foarte modern pentru Romania, ca subiect (marginalizarea), regizoral (e plin de formule high-tech, are mai multe planuri narative care apar ca niste licurici ce coexista in acelasi spatiu, un spatiu care abuzeaza uneori de conventie intr-un mod haios, de exemplu scaunele dintr-o statie de metro devin locuinta particulara prin prezenta unei lampi de birou). Nici actorii nu sunt rai, Adrian Nicolae si George Costin (cuplul de gay), Sorin Miron (asistenta medicala) Alexandru Ion (mormonul), si bineinteles George Ivascu, mai putin Virginia Mirea cu care ma obisnuiesc mai greu in accentele ei tehnice. Piesa e si ea considerata buna, desi dupa mine frizeaza adesea filosofia, nu dramaturgia de calitate.
Problema este urmatoarea si e una de ordin personal. Noi nu avem o comunitate gay bine definita in Romania, chiar daca ea exista, nu e un fenomen social reprezentativ ca in America. Nu avem nici negri si nici evrei la scara mare, pentru ca nu e nici cald, si nici rost de mari afaceri legale nu e in tara asta. Asta nu inseamna ca nu avem minoritati, mai mult sau mai putin oprimate. De exemplu ungurii sau tiganii. Deci din start eu trebuie sa fac niste paralele in minte. Sigur ca exista in piesa un prag de universalitate, dupa care lucrurile capata sens in ideea de toleranta, boala, iubire, egoism. Dar pana la acest prag, specificitatea piesei e cu totul straina de cultura romana, deci e o invazie anglo-saxona. Nu stiu daca sunt suficient de cunoscator al culturii anglo-saxone, deoarece la noi se promoveaza numai gunoaie la TV, astfel incat sa citesc acest spectacol in cheie americana cum ar trebui si sa-l ridic la statut de opera de arta. Un lucru este cert insa pentru mine, si m-a impiedicat sa aplaud. Perspectiva asupra comunismului e clar specific americana, si e ignoranta fata de perspectiva romaneasca. Asa ca de ce sa fiu eu nobil si sa fac un gest de marinimie, cand nici macar textul piesei nu imi face cinstea de a nu-mi ignora cultura. Ma simt ca un negru care s-a dus la o conferinta a albilor, care a facut-o din curiozitate, si care nici macar nu poate sa-i condamne pe albi ca isi tin conferinta lor, pentru ca stie ca nu-i era dedicata lui. Sau cum s-ar zice pe romaneste, I feel misplaced in my own country.

sâmbătă, 3 martie 2012

Vocea umana r. Sanda Manu

Am plecat cu doar cateva prejudecati la spectacolul asta. Eram constient ca e un subiect frantuzesc si ma gandeam ca poate e si filosofic. Nu stiam din ce curent face parte. Nu stiam nici curentele in care s-ar putea incadra, stiind prea putin despre teatrul francez modern. Stiam ca e o piesa care poate pune in valoare o actrita, si asta dintr-o replica din alta piesa in care am jucat. Si.. am constatat ca nu era un monolog, ci in mare parte un dialog la telefon cu un personaj neprezent, cu un fost iubit care isi minte fosta iubita ca sa faca despartirea mai usoara. Doar ca si ea il minte in fel si chip, incercand cu disperare sa-l mai aduca cumva inapoi. Oana Pellea nu ingroasa prea mult nuantele, dar sunt multe nuante pe care le spune pentru urechile cui le aude. Cred ca Cocteau cunostea mult mai bine sufletul feminin decat mine, desi nu pot sa spun ca m-am simtit vreo clipa complexat. Ba chiar am si ras de cateva ori. Publicul destul de rece. Imbecilizant de rece. O piesa frumoasa, regizata minimalist dar inteligent de Sanda Manu, despre care stiu prea putin ca sa comentez. Scenografia si ea minimalista de Iuliana Valsan, care tinde sa devina scenograful meu favorit reda ceva din fragilitatea si insingurarea personajului. Piesa cred ca e interpretata de o persoana prea buna ca sa redea atata egoism cat intra in cinicul personaj feminin abandonat. Oana Pellea a redat bine dragostea si a bifat cu gratie ura, ura groaznica care in opinia mea ar fi putut avea loc. E felul ei de a reactiona probabil in situatii din astea, dar e usor idilizat in raport cu majoritatea oamenilor. Subiectul fiind frantuzesc, situatia e amoral si pare chiar pedant in comparatie cu grozaviile americane. In piesa si in regia asta nu tipa nimeni, nu se enerveaza nimeni, nu lesina nimeni. Aceasta mica si dulce meschinarie a vietii ce poate fi pasul premergator al oricarei tragedii e un salt calitativ fata de diferitele forme de telenovele de la TVsi din teatrude azi. Doar ca ii lipseste un pic cinismul.

True west - UNATC anul III 2012

Bai e greu, greu cu subiectele astea americane. Ii ziceam si lui taica-miu. E cumva de n-ar mai fi. Doi pusti ratati. Unul scrie scenarii, altul fura televizoare. Ajung sa-si inverseze rolurile. Isi dau practic seama ca ar vrea sa fie celalalt, dar ceva fundamental pentru care nu erau celalalt ii opreste din a reusi pana la capat schimbarea. Ii cam apuca nebunia si in final sub presiunea venirii mamei lor, alta nebuna, unul din ei il stranguleaza pe celalalt. Sec.

Deformatii r. Marcel Top

un spectacol cu momente actoricesti bune.. sunt secvente destul de scurte de timp si personaj, care se schimba la     cateva minute cu altceva.. total diferit. Acum sunt niste baieti de cartier vorbind despre dragoste, acum sunt dracul destul de convingator Iulian Glita si fetele sale, acum e un actor (tot Glita) care face avansuri publicului feminin si fetitza prostuta pe care o "promoveaza" jucata de Zorzini, o fata care nu mi s-a parut foarte talentata nici in realitate. Acum e aia, acum e ailalta, si acum e Tudor A Istodor care striga "de ce mama?". Nu exista o prea clara juxtapunere a momentelor. Nu exista un fir rosu, sau e prea dezlanat ca concept: Deformatii.  Si nu exista o legatura clara de personaje, sau subiect intre momente, fie ea si antitetica. Textul mi s-a parut la un moment dat american, adica ca incurca actorii, dar vad ca e scris de Mitos Micleusan. Nu prea e dramaturgic si poate nici nu au prins actorii toate subtilitatile. E un spectacol facut la o bere. Remarcabil de decent iese Toma Danila, actorul din G.O.D. De fapt majoritatea actorilor. Ei salveaza mult un text si o regie slabute.