Metoda r. Cristian Theodor Popescu

M-am dus la acest spectacol cu asteptari, deoarece am auzit ca e unul dintre putinele spectacole bune la Nottara. Dar sunt doua aspecte care m-au deranjat. Primul si cel mai important e piesa. Daca la Ingeri in America, m-a deranjat varza de teme neautohtone, aici cu tema nu am avut nici o problema. Un candidat la un job e gata sa se faca frate cu dracu. Tema Faustiana, subiect contemporan. Pana aici perfect. Ceea ce ma deranjeaza e structura ieftina de quiproquo-uri, in care niste oameni joaca foarte bine niste roluri, ca mai apoi sa descoperi ca sunt de fapt altcineva, cu exceptia unui singur erou, jucat de Vancica (daca nu ma insel). Ei bine, toate aceste quiproquo-uri nu sunt intamplatoare, ca in literatura clasica, ci sunt intentionate. Sunt teatru in teatru, dar fara stiinta mea a spectatorului, deci eu nu le gust, ci doar la sfarsit mi se dezvaluie la ce m-am uitat de fapt. Ideea asta apare si in Trilogie Belgradeana, o alta piesa introdusa de C. Th. Popescu. Si anumea ca personajele se dezvaluie la sfarsit spectatorului. Ori, daca in Trilogie asta poate fi jucat pe parcurs, si toate nedumeririle noastre se elucideaza la final, aici nu mai poate fi jucat pe parcurs, ca se strica surpriza. Se joaca cu alte cuvinte niste mincinosi prea buni. Daca nu erau de fapt niste super-mani in final, situatia initiala ar fi capatat o imensa valoare, deoarece e originala si interesanta in sinea ei. De fapt autorul a mizat pe faptul ca prima parte, fiind atat de buna, isi va pune oricum amprenta in mintea spectatorului, care nu va mai fi influentat de aflarea faptului ca erau toate niste minciuni, teatru in teatru. Dar eu am fost. Deci n-am ramas decat cu un singur personaj, restul crizelor erau fake, erau ale unor actori. Dar ce sa vezi, nici cu asta n-am ce face pentru ca.. Al doilea lucru care ma deranjeaza e viziunea finalului. Si aici s-ar putea sa fie doar vina regiei, nu a piesei. Adica eroul nostru, Vancica, mai recalcitrant, mai papa-lapte, deci, cu care eu spectator ma identific, ca e mai om, are toane reuseste sa treaca probe foarte grele (ma refer la ultima cu Cerasela) cu alte cuvinte, se depaseste pe sine insusi si imi spala mie spectator pacatele, ma inalta, ma ia cu el, ca un erou. Ba mai mult, are si regrete puternice, ingenucheaza, plange, deci devine om intr-un sens rotund. Si in loc sa se termine aici, intram intr-un soi de epilog pentru mine, in care i se mai da o proba (cu ruperea in fata a dosarului) pe care o festeleste si pleaca. Adica de fapt ce sa inteleg eu, ca nu era chiar atat de bun? Eu asta inteleg. Ori nu prea e asa, ca el era bun - mi-a demonstrat anterior - dar ar fi trebuit sa plece din cu totul alte motive. Pentru ca nu mai vroia sa faca jocul. Dar asta nu se intelege deloc. Al treilea lucru, e un detaliu. Una din crizele identitare, a doua, a gay-ului, e prost jucata. Nu e jucata cu atentia la ceilalti, e jucata in sine, desi, aici e vorba de o criza tocmai motivata de lipsa celorlati de acceptare, deci atitudinea lor in fiecare moment e de interes maxim pt gay. Insumez. O piesa la care se rade, care m-a prins, dar de care am fost extrem de dezamagit, in primul rand datorita anularii valorii primei parti prin dezvaluirile din a doua si in al doilea rand datorita viziunii inconsecvente asupra personajului principal si infrangerea lui, adica si a mea, spectator.