tag:blogger.com,1999:blog-32095539216388674322024-02-20T18:26:11.941-08:00Moftul de searaUnknownnoreply@blogger.comBlogger30125tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-13963268109678754872013-04-14T12:23:00.000-07:002013-04-14T12:41:00.972-07:00Metoda r. Cristian Theodor PopescuM-am dus la acest spectacol cu asteptari, deoarece am auzit ca e unul dintre putinele spectacole bune la Nottara. Dar sunt doua aspecte care m-au deranjat.
Primul si cel mai important e piesa. Daca la Ingeri in America, m-a deranjat varza de teme neautohtone, aici cu tema nu am avut nici o problema. Un candidat la un job e gata sa se faca frate cu dracu. Tema Faustiana, subiect contemporan. Pana aici perfect.
Ceea ce ma deranjeaza e structura ieftina de quiproquo-uri, in care niste oameni joaca foarte bine niste roluri, ca mai apoi sa descoperi ca sunt de fapt altcineva, cu exceptia unui singur erou, jucat de Vancica (daca nu ma insel). Ei bine, toate aceste quiproquo-uri nu sunt intamplatoare, ca in literatura clasica, ci sunt intentionate. Sunt teatru in teatru, dar fara stiinta mea a spectatorului, deci eu nu le gust, ci doar la sfarsit mi se dezvaluie la ce m-am uitat de fapt. Ideea asta apare si in Trilogie Belgradeana, o alta piesa introdusa de C. Th. Popescu. Si anumea ca personajele se dezvaluie la sfarsit spectatorului. Ori, daca in Trilogie asta poate fi jucat pe parcurs, si toate nedumeririle noastre se elucideaza la final, aici nu mai poate fi jucat pe parcurs, ca se strica surpriza. Se joaca cu alte cuvinte niste mincinosi prea buni. Daca nu erau de fapt niste super-mani in final, situatia initiala ar fi capatat o imensa valoare, deoarece e originala si interesanta in sinea ei. De fapt autorul a mizat pe faptul ca prima parte, fiind atat de buna, isi va pune oricum amprenta in mintea spectatorului, care nu va mai fi influentat de aflarea faptului ca erau toate niste minciuni, teatru in teatru. Dar eu am fost.
Deci n-am ramas decat cu un singur personaj, restul crizelor erau fake, erau ale unor actori. Dar ce sa vezi, nici cu asta n-am ce face pentru ca..
Al doilea lucru care ma deranjeaza e viziunea finalului. Si aici s-ar putea sa fie doar vina regiei, nu a piesei. Adica eroul nostru, Vancica, mai recalcitrant, mai papa-lapte, deci, cu care eu spectator ma identific, ca e mai om, are toane reuseste sa treaca probe foarte grele (ma refer la ultima cu Cerasela) cu alte cuvinte, se depaseste pe sine insusi si imi spala mie spectator pacatele, ma inalta, ma ia cu el, ca un erou. Ba mai mult, are si regrete puternice, ingenucheaza, plange, deci devine om intr-un sens rotund. Si in loc sa se termine aici, intram intr-un soi de epilog pentru mine, in care i se mai da o proba (cu ruperea in fata a dosarului) pe care o festeleste si pleaca. Adica de fapt ce sa inteleg eu, ca nu era chiar atat de bun? Eu asta inteleg. Ori nu prea e asa, ca el era bun - mi-a demonstrat anterior - dar ar fi trebuit sa plece din cu totul alte motive. Pentru ca nu mai vroia sa faca jocul. Dar asta nu se intelege deloc.
Al treilea lucru, e un detaliu. Una din crizele identitare, a doua, a gay-ului, e prost jucata. Nu e jucata cu atentia la ceilalti, e jucata in sine, desi, aici e vorba de o criza tocmai motivata de lipsa celorlati de acceptare, deci atitudinea lor in fiecare moment e de interes maxim pt gay.
Insumez. O piesa la care se rade, care m-a prins, dar de care am fost extrem de dezamagit, in primul rand datorita anularii valorii primei parti prin dezvaluirile din a doua si in al doilea rand datorita viziunii inconsecvente asupra personajului principal si infrangerea lui, adica si a mea, spectator.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-88630206291931063062013-02-22T14:20:00.000-08:002013-02-22T14:20:02.984-08:00Un barbat si mai multe femei (Leonid Zorin) cu Geo CtinescuRegia n-am vazut-o. Ceea ce poate inseamna ca s-a lucrat exclusiv cu actorii, ceea ce n-ar fi chiar rau. Actorii bunicei, Paula Chirila si Geo Constantinescu, par de-ai nostrii, din popor. Geo chiar seamana cu un coleg de-al meu. Empatici. Aparte-urile lui Geo intre scene sunt nu numai relaxante, dar creaza un soi de intimitate cu publicul. El, personajul barbatului victima, va reflecta si bunul nostru simt in piesa. Si da, Geo e un actor capabil de asta. Inspre final insa, barbatul lui Geo devine un soi de erou. Rezolva brusc orice femeie, oricat de dificila. Nu exista transformare sau vreo explicatie pentru transformarea lui. Devine brusc din victima, erou. Cred ca asta m-a facut sa rad cel mai mult. Absurdul transformarii neexplicate de spectacol. :)
Primul spectacol vazut de mine la Teatrul de Arta ma face sa cred ca tocmai Arta nu e. Dar chiar daca nu e creme de la creme, adica pare genul de teatru mic, intim, cu subiecte comune, o anumita tinuta tot are. Si ma refer la spectacol, nu la scaunele plusate. II lipseste insa idealul. Idealul in general e condamnat de vulg, de popor si poporul vrea doar sa vada ca pana la urma se ajunge la vorba lui. Eu ce sa zic? Ne simtem bine, ne distram, nu e rau. Dar nici foarte bine nu e.
Bine jucat, il recomand pentru relaxarea si intretinerea tenului. E imposibil sa nu radeti macar odata.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-66896443808151150432013-02-22T13:40:00.003-08:002013-02-22T13:40:34.694-08:00Tom si Jerry (Rick Cleveland) in r. Fl Piersic Jr.Uite m-am hotarat sa mai scriu si despre ce mi-a placut. Intre timp am trecut pe la Avignon, si am mai vazut cum se misca si pe afara spectacolele.
Tom si Jerry e un spectacol care are ca principala calitate faptul ca e indraznet. Ia doi asasini, unul batran si unul ucenic, care nu neaparat seamana intre ei ca si caracter, dar sub pretextul initierii ucenicului (Paul Ipate) de catre maestru (Fl Piersic), vedem de fapt in fundal o parabola a vietii. O vedem cu atat mai clar cu cat atat Cleveland cat si Florin insista pe latura umana a maestrului. Viata de asasin trebuie sa fie obisnuinta. Se insista un pic si pe reguli stricte, pana la punctul in care eu personal am putut desprinde ca morala ca: uite, ca sa ai succes trebuie sa fii ordonat. Asta e mare parte din haz, si e de foarte buna calitate si anume ca te poti identifica usor si bine cu un .. asasin. Ti-e foarte indemana sa-l intelegi si chiar sa il iubesti. Tine la familie, la casatorie, la respectul pentru cei valorosi, la tact si la inteligenta. Ce mai, un adevarat mentor. Ah, si spuneam ca e o parabola a vietii. Pai, da, ca cu toate eforturile lui (demne de un erou) la sfarsit moare tocmai ca victima a acestei meserii dure si dificile. Si cumva asta facem si noi. Ne chinuim ce ne chinuim tot ca sa murim.
Pentru amatori, exista elemente de modernitate. Scene sketch-uri. Joc cu fata la public. Refolosirea actorilor si decorului intre scene. Decor minimalist dar sugestiv. Si un element pe care in Romania cel putin pana acum, mai putin: Actorii schimba decorul si hainele la vedere.
Pentru rafinament artistic, surprize de final.Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-72114783376847829602012-03-13T04:51:00.001-07:002012-03-13T05:41:22.058-07:00Ingeri in America r. V Ioan FrunzaContinui sa ma opun din ce in ce mai vehement realitatilor din jur in ciuda faptului ca odata cu varsta ar trebui sa vina si un soi de intelepciune. Ingeri in America este un spectacol foarte modern pentru Romania, ca subiect (marginalizarea), regizoral (e plin de formule high-tech, are mai multe planuri narative care apar ca niste licurici ce coexista in acelasi spatiu, un spatiu care abuzeaza uneori de conventie intr-un mod haios, de exemplu scaunele dintr-o statie de metro devin locuinta particulara prin prezenta unei lampi de birou). Nici actorii nu sunt rai, Adrian Nicolae si George Costin (cuplul de gay), Sorin Miron (asistenta medicala) Alexandru Ion (mormonul), si bineinteles George Ivascu, mai putin Virginia Mirea cu care ma obisnuiesc mai greu in accentele ei tehnice. Piesa e si ea considerata buna, desi dupa mine frizeaza adesea filosofia, nu dramaturgia de calitate.<br />
Problema este urmatoarea si e una de ordin personal. Noi nu avem o comunitate gay bine definita in Romania, chiar daca ea exista, nu e un fenomen social reprezentativ ca in America. Nu avem nici negri si nici evrei la scara mare, pentru ca nu e nici cald, si nici rost de mari afaceri legale nu e in tara asta. Asta nu inseamna ca nu avem minoritati, mai mult sau mai putin oprimate. De exemplu ungurii sau tiganii. Deci din start eu trebuie sa fac niste paralele in minte. Sigur ca exista in piesa un prag de universalitate, dupa care lucrurile capata sens in ideea de toleranta, boala, iubire, egoism. Dar pana la acest prag, specificitatea piesei e cu totul straina de cultura romana, deci e o invazie anglo-saxona. Nu stiu daca sunt suficient de cunoscator al culturii anglo-saxone, deoarece la noi se promoveaza numai gunoaie la TV, astfel incat sa citesc acest spectacol in cheie americana cum ar trebui si sa-l ridic la statut de opera de arta. Un lucru este cert insa pentru mine, si m-a impiedicat sa aplaud. Perspectiva asupra comunismului e clar specific americana, si e ignoranta fata de perspectiva romaneasca. Asa ca de ce sa fiu eu nobil si sa fac un gest de marinimie, cand nici macar textul piesei nu imi face cinstea de a nu-mi ignora cultura. Ma simt ca un negru care s-a dus la o conferinta a albilor, care a facut-o din curiozitate, si care nici macar nu poate sa-i condamne pe albi ca isi tin conferinta lor, pentru ca stie ca nu-i era dedicata lui. Sau cum s-ar zice pe romaneste, I feel misplaced in my own country.Unknownnoreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-11140895451930197482012-03-03T13:33:00.002-08:002012-03-03T13:33:40.734-08:00Vocea umana r. Sanda Manu<div class="MsoNormal">Am plecat cu doar cateva prejudecati la spectacolul asta. Eram constient ca e un subiect frantuzesc si ma gandeam ca poate e si filosofic. Nu stiam din ce curent face parte. Nu stiam nici curentele in care s-ar putea incadra, stiind prea putin despre teatrul francez modern. Stiam ca e o piesa care poate pune in valoare o actrita, si asta dintr-o replica din alta piesa in care am jucat. Si.. am constatat ca nu era un monolog, ci in mare parte un dialog la telefon cu un personaj neprezent, cu un fost iubit care isi minte fosta iubita ca sa faca despartirea mai usoara. Doar ca si ea il minte in fel si chip, incercand cu disperare sa-l mai aduca cumva inapoi. Oana Pellea nu ingroasa prea mult nuantele, dar sunt multe nuante pe care le spune pentru urechile cui le aude. Cred ca Cocteau cunostea mult mai bine sufletul feminin decat mine, desi nu pot sa spun ca m-am simtit vreo clipa complexat. Ba chiar am si ras de cateva ori. Publicul destul de rece. Imbecilizant de rece. O piesa frumoasa, regizata minimalist dar inteligent de Sanda Manu, despre care stiu prea putin ca sa comentez. Scenografia si ea minimalista de Iuliana Valsan, care tinde sa devina scenograful meu favorit reda ceva din fragilitatea si insingurarea personajului. Piesa cred ca e interpretata de o persoana prea buna ca sa redea atata egoism cat intra in cinicul personaj feminin abandonat. Oana Pellea a redat bine dragostea si a bifat cu gratie ura, ura groaznica care in opinia mea ar fi putut avea loc. E felul ei de a reactiona probabil in situatii din astea, dar e usor idilizat in raport cu majoritatea oamenilor. Subiectul fiind frantuzesc, situatia e amoral si pare chiar pedant in comparatie cu grozaviile americane. In piesa si in regia asta nu tipa nimeni, nu se enerveaza nimeni, nu lesina nimeni. Aceasta mica si dulce meschinarie a vietii ce poate fi pasul premergator al oricarei tragedii e un salt calitativ fata de diferitele forme de telenovele de la TVsi din teatrude azi. Doar ca ii lipseste un pic cinismul.</div>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-84950597869680413832012-03-03T13:16:00.000-08:002012-03-03T13:16:30.498-08:00True west - UNATC anul III 2012Bai e greu, greu cu subiectele astea americane. Ii ziceam si lui taica-miu. E cumva de n-ar mai fi. Doi pusti ratati. Unul scrie scenarii, altul fura televizoare. Ajung sa-si inverseze rolurile. Isi dau practic seama ca ar vrea sa fie celalalt, dar ceva fundamental pentru care nu erau celalalt ii opreste din a reusi pana la capat schimbarea. Ii cam apuca nebunia si in final sub presiunea venirii mamei lor, alta nebuna, unul din ei il stranguleaza pe celalalt. Sec.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-36683539661276491032012-03-03T10:57:00.001-08:002012-03-03T11:30:04.768-08:00Deformatii r. Marcel Topun spectacol cu momente actoricesti bune.. sunt secvente destul de scurte de timp si personaj, care se schimba la cateva minute cu altceva.. total diferit. Acum sunt niste baieti de cartier vorbind despre dragoste, acum sunt dracul destul de convingator Iulian Glita si fetele sale, acum e un actor (tot Glita) care face avansuri publicului feminin si fetitza prostuta pe care o "promoveaza" jucata de Zorzini, o fata care nu mi s-a parut foarte talentata nici in realitate. Acum e aia, acum e ailalta, si acum e Tudor A Istodor care striga "de ce mama?". Nu exista o prea clara juxtapunere a momentelor. Nu exista un fir rosu, sau e prea dezlanat ca concept: Deformatii. Si nu exista o legatura clara de personaje, sau subiect intre momente, fie ea si antitetica. Textul mi s-a parut la un moment dat american, adica ca incurca actorii, dar vad ca e scris de Mitos Micleusan. Nu prea e dramaturgic si poate nici nu au prins actorii toate subtilitatile. E un spectacol facut la o bere. Remarcabil de decent iese Toma Danila, actorul din G.O.D. De fapt majoritatea actorilor. Ei salveaza mult un text si o regie slabute.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-65082460645764260732012-02-24T23:54:00.000-08:002012-02-24T23:54:17.754-08:00Oblomov r. Alexandru TocilescuEi, aici e o mica problema. Citeam recent o parere despre proasta inscenare a romanului "Oscar si tanti roz" (pe care o puteti gasi aici (<b id="internal-source-marker_0.718148676212877"><span style="color: #1155cc; font-family: Arial; font-size: 15px; font-weight: normal; vertical-align: baseline; white-space: pre-wrap;"><a href="http://port.ro/pls/w/articles.article?i_area_id=3&i_topic_id=4&i_article_id=6305">http://port.ro/pls/w/articles.article?i_area_id=3&i_topic_id=4&i_article_id=6305</a></span></b>) si cred ca si Oblomov sufera de aceeasi problema. Este probabil un roman excelent, dar in varianta scenica ne prezinta un personaj foarte lenes, nemotivat de lenes, moralizator de lenes care la jumatatea spectacolului prinde brusc aripi si incepe sa alerge (e adevarat stangaci, fiind gras) si dupa aia, mai clipim putin din ochi si devine o victima si dupa aia mai clipim putin si devine un erou. Sigur ca povestea spusa asa lene-dragoste-parasit-mort e povestea oricarui boier autentic, dar din spectacol lipsesc transformarile. Totul e previzibil si pleonastic construit de actori cu povestea. Nimic nu te surprinde, pentru ca se insista pe partea statica a personajului si pe contrastele dintre episoade. Episoadele in sine sigur ca sunt bune. Momorabile sunt scenele "trezirii" si ramanerii in pat toata ziua, scena leaganelor ca metafora a dragostei ca joc. Nici distributia nu e cea mai fericita. Singura care depaseste puternic simpla conventie regizorala este Virginia Mirea in rolul unei gospodinei timide Agafia, consoarta de consolare a lui Oblomov, nominalizata Uniter pentru rol secundar. Scenografic remarcabil e doar patul si leaganele. In rest spatiile nu sunt functionale. Ele se adauga efectiv in scena, in fata, in spate, anuland conventia scenica si obosind spectatorul care trebuie sa focalizeze in adancime de la o scena la alta, ca si cand el n-ar sti ca e la teatru si are o scena in fata, ci trebuie sa vada spatii diferite in locuri diferite. Nu stiu de ce a primit Mihai Constantin premiul Uniter. Poate trebuie sa mai vad spectacolul odata, desi 4 ore.. Compozitia e solida, dar lipsesc nuantele care ar putea prevesti transformarile. E adevarat, aici e vorba de regie, de stil. Mihai Constantin ajunge sa interpreteze personaje total diferite: lenesul, indragostitul, invinsul, ingerul. Ori lipsesc puntile de legatura intre aceste stadii.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-48416649626470149052012-02-24T23:18:00.000-08:002012-02-24T23:18:17.861-08:00Casatoria r. Yuri KordonskiCeea ce m-a socat cel mai mult, nu a fost calitatea spectacolului, un pic "jucat" in prima scena, dintre petitor si sluga, ci capacitatea de obiectivare a regizorului-actor si apoi plonjeu in directia cea buna cu toate armele disponibile. De exemplu frica de insuratoare (si de orice decizie) e admirabil portretizata de Cornel Scripcaru printr-o fuga continua pana la climax-ul fugii pe fereastra in ziua nuntii. Acestei frici, bine intuite de petitorii Mariana Mihut si Razvan Vasilescu i se opune insistenta lor aproape demonica, care-si pierde si rentabilitatea, rationalul. Razvan Vasilescu depaseste orice limita a imaginabilului. Aici intervine genialitatea actorului,atunci cand gaseste mijloace sa depaseasca normalitatea si sa creioneze in mintea spectatorului dimensiunile situatiei exceptionale pe care o portretizeaza. Sigur si Victor Rebengiuc, care a fost nominalizat pentru Uniter in rol secundar. Sunt cei care au reusit sa aduca in plan personal si sa dea viata unui spectacol despre care poti spune ca daca n-ar fi jucat de ei, n-ar fi nimic. Regia e foarte slab vizibila, in special pe momentele mute de la inceput, ceea ce e o nota in plus pentru Kordonsky.Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-33240901712264099792012-02-22T02:30:00.000-08:002012-02-22T02:30:35.483-08:00Mamouret r. Dinu CernescuMi-a trezit interesul faptul ca Mamouret a fost interpretata de Lucia Sturdza Bulandra. Si de asemnea nu am urmarit-o niciodata pe Tamara Buciuceanu in vreun rol la teatru. In fine, spectacolul e slab, foarte slab, dar merita comentat. Exista probleme de coordonare in spectacol, actorii uita replici sau nu se asculta bine intre ei, ca uneori se incurca. Ion Cocieru degeaba mai joaca, si inca un rol principal, daca tot nu adauga nimic personal personajului. Ioana Macaria joaca bine, dar simplist, o naivitate care azi nu mai exista. Ifrim cu vulnerabilitatea lui comica si Buciuceanu cu cinismul care-i sta bine salveaza usor spectacolul. Regia este sub orice critica insa. Poate ca nici piesa nu e geniala. Zic asta datorita aparitiei de nicaieri a calaretei cu un adorator la mijlocul spectacolului, in conditiile in care sunt personaje secundare, care nici nu vor mai aparea. In fine, no comment.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-77574109968995661332012-02-22T02:13:00.000-08:002012-02-22T02:13:24.181-08:00O scrisoare pierduta r Alexandru DabijaTeatrul de comedie are in opinia mea piese bune si regizori celebri, dar in ceea ce priveste actorii, e ceva mai putina concurenta ca la National. Spre deosebire de Catalina Buzoianu care in Rinocerii ei a adus numai tineri, aici Dabija a lucrat cu trupa teatrului. N-am nimic impotriva, doar ca nu toti joaca chiar asa de bine. Din fericire totusi spectacolul asta a beneficiat de 3 nume care pentru mine au confirmat: Marius Vizante in Tipatescu, George Mihaita in Agamita si invitat special Marcel Iures in Catavencu. Nici viziunea lui Dabija nu a dus lipsa de idei, totul incepand intr-o saracie lucie de subsol, iar in final, la alegeri, totul jucandu-se cu publicul si nu cu o multime anonima. Daca saracia nu am prea inteles-o (nu a fost integrata de jocul actorilor si de situatie, suficient), alegerile cu publicul m-au pus intr-o conditie foarte activa si monologul lui Catavencu abil orchestrat de Iures m-a tinut cu sufletul la gura. Foarte fin si jocul lui G. Mihaita, care, imi amintesc, acum vreun an m-a felicitat pentru un rol slab intr-o piesa ce se vroia o farsa politica. Ce muritor eram eu atunci in comparatie cu ce face un actor inteligent care-si stie meseria. Si aici au fost 3. Totusi, multa lume radea la glumele de text. Si de asemenea ceilalti actori jucau mici glumite, in sine, la care iarasi lumea radea. Per ansamblu, asta mi-a dat impresia ca piesa ar fi datata. Personal nu cred asta, si interpretarea mai clasica de la Bulandra parca mi-a placut mai mult, desi nici aia nu a stralucit. Mi-e dor de punerea in scena de la National sub bagheta lui Tocilescu. Trebuie sa fi mult mai indraznet cred, ca sa aduci la zi o piesa care parca ar fi fost scrisa azi.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-47191954410173881842012-02-22T01:59:00.000-08:002012-02-22T01:59:00.275-08:00Ingropati-ma pe dupa plinta r. Yuri KordonskyCa si Unchiul Vanea, un spectacol impresionant, bine legat ca si conflict, prezentand mai multe conflicte puternice bunic-bunica, mama-bunica, nepot-bunica, ingenios sustinut de scenografie intarind pespectiva copilului. Frumoasa metafora copilului mare prin distribuirea lui Marian Ralea in rolul unui pusti de 9 ani, actorul nefacand dealtfel exces de copilarie in jocul sau asa cum ma asteptam, ceea ce intareste drama spectatorului ce se identifica inevitabil cu copilul. Nu mi-a placut sublinierea sensurilor din final, cand toata lumea primeste aripioare de inger, mai putin bunica. Apropo de bunica, multi s-au plictisit spre sfarsitul spectacolului, dar eu consider monologul bunicii de la usa, in intepretarea Marianei Mihut, ca fiind unul dintre cele mai impresionante pe care le-am vazut pana acum. Dealtfel pot spune ca remarcand-o acum pentru prima data, am inteles de ce Mariana e nevasta lui Victor Rebengiuc, pe care-l cunosc ca spectator de cativa ani buni.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-72389452897334249152012-01-21T04:29:00.000-08:002012-01-21T04:29:50.476-08:00Cui e frica de Virginia Woolf r. Mariana Camarasan si Alexandra PenciucL-am vazut cu ceva timp in urma la festivalul Undercloud, in septembrie 2011. Spectacolul, montat in 2007 nu prea se joaca, dar si cand se joaca se joaca, adica Ionut Grama face ce face in rolul lui George, dar Florina Gleznea face foarte bine in rolul Marthei. Nu as putea sa spun de ce. Poate ca asta e problema actorilor, iar eu ca spectator nici nu trebuie sa spun mare lucru. Cert e ca spectacolul, desi montat clasic, e jucat foarte realist, ca un fel de incununare a metodei de teatru predata in Bucuresti. Actorii joaca 360 de grade, in special Florina, aproape indiferenti la ideea de scena. Cum s-ar spune, intr-un spectacol bun nu se vad defectele. Nu ai timp sa le vezi, ramai doar cu o senzatie. Destul de grea, avand in vedere intinderea dramei in subiectul piesei.Unknownnoreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-56011201274908704112011-10-23T12:53:00.000-07:002011-10-23T12:58:50.392-07:00Furtuna r. Catalina BuzoianuNu stiu de ce ajunge sa fie 2-3 actori de moda veche ca sa se strice spectacolul, si Mihai Dinvale in rol principal (ingrat rol stiu) asta face. Joaca de unul singur. La fel joaca si coechipiera lui, Ariel aka Rodica Negrea, si fiica sa Irina Radulescu. Toti cu reale calitati, dar niciodata impreuna. Toata gasca de cei patru rataciti, si ei din aceeasi gasca cu Dinvale. Doar Dorin Andone sare in ochi prin vocea sa si prezenta oarecum mai normala. Dar sa remarc lucrurile bune. Filip Ristovski, in rol de inamorati canta minunat ca in Rinocerii aceleiasi Buzoianu, dar joaca limitat si singur in compania Irinei Radulescu. Pe de alta parte, in rolul primului marinar, Alin Mihalache da pur si simplu lectii in ceea ce priveste teatrul modern, reinterpretand un monolog in stil comic, iar Toma Cuzin e un Caliban convingator, ei generand o multime de comic si salvand piesa !!!. Solutiile tehnice asa zis moderne si jocul marii majoritati a actorilor m-au facut sa cred ca sunt intr-un teatru de provincie si m-au facut din nou sa aplaud selectiv la final, ca si la Macbeth. Valeriei Seciu i s-a oferit o partitura destul de saraca, aproape de background, de care s-a achitat cu succes. Dar senzatia mea e ca a fost pusa pe afis doar asa, ca sa fie un nume, sau ca sa incaseze un salariu. La valoarea ei, regizoarea Catalina Buzoianu ar fi trebuit sa fie mai darnica. Spectacolul e o incercare de modern, dar ieftin si nu stiu cum a rezistat 3 ani.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-34496954001287333122011-10-23T05:25:00.001-07:002011-10-23T12:33:09.813-07:00Macbeth, unstudiu - r. Radu Penciulescuun studiu a facut penciulescu, un studiu am facut si eu asupra lui. Sunt constient ca omului ii plac mult ideile, nu neaparat teatrul. Ma gandesc acum la legenda marelui inchizitor, care mi-a placut. Dar aici a fost un mimesis de viata si nu viata, din mai multe motive. Unii actori au o dictie buna, cum ar fi Ctin Dinulescu, dar canta replica. Ar juca la fel orice rol aproape. Miscarea scenica a celorlalte personaje, mai putin a Valeriei Seciu tradeaza tocmai aceasta lipsa de intentie. Actorii baleteaza in cerc, echilibreaza spatiul. Am urmarit si incasarile, de exemplu la Dorin Andone, un actor cu o voce extraordinara, dar pe care omorarea fiului il impresioneaza cca 20 secunde. Valeria Seciu e singura care stie ce face. Si este si meritul lui Mircea Rusu in scena in care ea e somnambula.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-61723862168103615842011-05-08T12:33:00.000-07:002011-05-08T12:41:40.066-07:00Faust - r. Silviu PurcareteUn spectacol din care n-am inteles nimic.. de parca ar fi fost in germana, neunitar.. dar impresionant.. paradoxal m-au impresionat scenele de teatru clasic, si nu partea de show semiinteractiv, de care auzisem si fata de care aveam alte asteptari..<br />
Intalnirea concomitenta cu piesa si mitul lui Faust, au fost pentru mine o placuta revelatie.. problema se pune la mai multe niveluri in piesa lui Goethe, care este prelucrarea culta a unor legende care inca de la inceput au continut ideea liberului arbitru.. idee prezenta si in armonioasa piesa Viata e vis, a lui Calderon de la Barca.. Sub acest aspect spectacolul a reusit.. si anume, Faust ezita in permanenta intre bine si rau.. si reprezinta mai tot timpul binele.. raul fiind preluat de dedublarea sa, personajul Mefisto..<br />
Revenind la piesa, pe un strat initial sta credinta in existenta diavolului, specifica epocii.. pe un al doilea ideea de cautare a omului, de perfectionare, de estetica a iubirii.. pe un al treilea, cel mai inalt (prezent mai mult la Goethe decat in alte variante) ideea de alternativa a cunoasterii prin traire artistica.. Eu n-am receptat niciunul din aceste straturi in timpul spectacolului, au fost difuze pana la ratacire.. moralitatea a fost indoielnica desi prezenta.. febrilitatea umanista, cam desueta cei drept, a lipsit cu desavarsire.. iar alternativa cunoasterii n-a fost prezenta pentru ca n-a existat cunoastere si deci nici opozitie..<br />
Era poate interesant de prezentat personajul istoric real, care a fost un sarlatan.. S-a optat pentru o combinatie clasica intre doctor necromant, ingropat in hartii.. preparator de licori si profesor.. totul a fost luat mult mai in serios decat in d-ale carnavalului. Nu au existat elemente comice.. dar nici tragice..<br />
Un bun dramatism l-a introdus prezenta unor copii in scena.. diavolul a fost la limita credibilului si moartea din final de-a dreptul comica.. efectele speciale cu oameni monstruosi slabute.. miscarea scenica a dracilor buna, dar cu repetari.. mefisto a schimbat vreo 3 registre de miscare cel putin.. ceea ce a fost interesant.. o usoara nesiguranta in efectele speciale a domnit peste tot spectacolul.. erau sa zic asa bine gandite, dar mediu executate..<br />
Un spectacol nu cu mult mai interesant decat d-ale carnavalului.. dar care merita totusi vazut.<br />
Punerile in scena ale lui Purcarete mi se par totusi pentru marele public.. respecta in linii mari piesa, nu sunt vizionare.. desprind un stil din cele 3 piese vazute deja si pot spune ca e interesant.. dar la nivel de inventivitate scenica punctuala si nu ca viziune de ansamblu.. mesajul nu e pasional si nu e clar. De aia fiecare intelege din faust ce poate.. eu destul de putin. Imi pare extrem de rau ca nu am citit inainte piesa, asadar cred ca am un motiv de a revedea spectacolul.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-35356585103503508712011-04-30T09:47:00.000-07:002011-05-08T12:41:59.990-07:00D'ale Carnavalului - r. Silviu PurcareteUn spectacol, care vazut dupa "Regele moare" regizat de acelasi, mi s-a parut mai putin interesant, dar bine facut.. Niciodata nu am rezistat complexitatii intrigii acestei piese, cu prea multe personaje neintroduse bine inca la momentul la care se vorbeste despre ele.. Aceasta punere in scena insa nu se axeaza pe intriga ci pe farmecul situatiilor scenice, rezolvate foarte ingenios. De exemplu pe Mita o trazneste din cand in cand, cu alte cuvinte ii tuna si fulgera la propriu, iar din claia de par ciufulit ii iese din cand in cand fum.. Usa frizeriei capata atat de mare importanta incat e alaturi de un cuier si cateva scaune singura indicatie ca acolo e o incapere.. Scena de bataie intre Mita si Didina este executata in miscare lenta, stil Matrix.. s.a.m.d Tot spectacolul e colorat de o orchestra live.. si de multe costume haioase... doar e carnaval. Cu alte cuvinte, celor care n-au vazut piesa, asteptati-va mai mult la carnaval si mai putin la dramatism.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-1302889120768192562011-02-10T14:09:00.000-08:002011-02-10T14:12:48.620-08:00Livada de visini r. Felix AlexaDand o cautare pe Google, primul lucru care iti apare este o Livada cu Visini, restaurant. Nici cand am intrat la TNB, nu am avut pentru vreo clipa certitudinea ca ma aflu unde trebuia. O sa enumar mai jos o serie de argumente, mai mult sau mai putin valabile.<br />
<div>1. daca se alearga tot timpul pe scena brambura, si in scene si mai ales in acele nenumarate gaselnite regizorale dintre scene, nu prea mai am senzatia ca ma aflu in mama rusie, ci din contra</div><div>2. reducerea actorilor la niste papusi intr-un mecanism, fie ca danseaza ca niste papusi stricate, fie ca sunt aliniati in fata livezii, poate incalzi megalomania unui regizor, dar nu ma incalzeste pe mine spectator cu nimic. As prefera simboluri mai putin calculate si mai mult studiate.</div><div>3. pe undeva pe la mijlocul piesei vesnicul student Trofimov, intruchipat aici de un oarecare Conrad, face un Balsoi teatr (cum mi-a spus mie cineva) ca sa ia scaunele de pe scena timp de peste un minut. Chiar era necesar ? Mi-a fost atat de dor de o piesa vazuta la Theatre de Bastille asta vara (Don Juan), in care actorii erau firesti, se schimbau pe scena si erau si vii, si in rol si empatici cu publicul.</div><div>4. Avem o sub-sub-sub cultura daca nu suntem in stare sa traducem trairile minunatelor personaje Cehoviene decat in niste tipete si zbiara-te apocaliptice</div><div>5. Actorii au fost distrubuiti prost, dupa tipologii. Tu esti comicul, tu esti flegmaticul, ca te-am mai vazut in nu stiu ce piesa. Zici ca vedeam comedii americane, pe bune. Oarecum asta e de asteptat, si anume inrolarea unor actori in tipologii de roluri, dar e trista. Marius Manole inrolat in rolul principal, nu conteaza ca trebuia sa vedem un raufacator si el pare painea lui Dumnezeu. O saracie a distributiei as spune. Actorii nu traiesc in piesa, in personaj, nu exista magie, masina regizorala ii striveste. Nu exista chimie intre actori, adica eu stiu asta (ca chimia nu exista) dar nici chiar asa. Maia joaca bine, dar parca singura, Serban Ionescu nu ma convige. El are aerul unui taran incrancenat mai degraba decat al unui aristocrat idealist si boem.</div><div><br />
</div><div>Singurul care m-a emotionat a fost maestrul Albulescu, si prin ultima lui replica, mi-a smuls o lacrima in coltul ochilor. Am vazut din sala ca n-am fost singurul, dar n-am mai stat sa ascult parerea publicului, nu m-a mai interesat. </div><div><br />
</div><div><br />
</div>Unknownnoreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-88735670643236346452011-02-10T13:48:00.000-08:002011-02-10T13:48:39.643-08:00UNATC / Hyperion 2010-2011 examen semestrul IProfit de ocazie sa-mi notez aici si cateva lucruri despre spectacolele studentilor de la UNATC/Hyperion, spectacole care sunt cel putin interesante. In primul rand, o aplecare catre shakespeare atat a profesorilor Titieni, cat si Maia Morgenstern, o incercare de decriptare cu ranga as putea spune a diafanului englezesc. Reusita. Apoi, clasa Virgil Ogasanu pune in scena ce altceva, decat Sorescu, iar clasa Mircea Anca, Caragiale in frumoase spectacole-omagii aduse romanismului. La regie, clasa Felix Alexa pune in scena dramatizari complexe de 20-25 minute, care redau o atmosfera si o drama deopotriva.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-62046716975514658752011-02-10T13:41:00.000-08:002011-02-10T13:41:15.123-08:00American Buffalo - r.Cristi JuncuAm venit la aceasta piesa, mainly deoarece imi placuse foarte tare de Vlad Zamfirescu cu o seara inainte in XXL Fat Pigs. Aici avea insa rolul unui agitat, si i-a iesit, dar nu atat de bine, mi-a dat mai degraba senzatia ca joaca, decat ca e realmente agitat. Si mai trebuia sa fie si prost, si nu prea parea. A fost normal, ca la el acasa, ori asta, sa am pardon, nu ne intereseaza. Mult mai in rol, ca sa zic asa era amfitrionul Gigi Ifrim, care, iertat sa-mi fie, cu toate ca juca stand-up comedy (bine, asa e scrisa si piesa), creea atmosfera, magnetism as putea spune. Marius Florea Vizante, desi am citit undeva ca ar fi fost actorul cel mai tare din piesa, nu cred ca a stors maximul pe care il putea obtine in seara asta din rol, desi pe alocuri, a fost genial. Cred ca ii lipsea, sa zic asa, acel element distinct al oligofrenului. Prea s-a bazat doar pe text si pe situatii comice. Gigi Ifrim avea, ca sa zic asa, aerul unui mafiot hilar. Ceilalti doi insa puteau da mai mult cred. Prea parca veneau asa, ca marii actori, sa joace intr-o sceneta. Nu i-am simtit chiar in elementul lor. Iti trebuie o anumita piele pe tine ca sa joci stand-up, cred. Prea fini, prea flasci. Oricum piesa si interpretarile, sunt de exceptie. nota 9 (din 5 :))Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-15939930902815273322011-02-10T13:31:00.000-08:002011-02-10T13:31:12.954-08:00XXL(Fat Pig) r. Cristi JuncuPiesa lui Neil LaBute e cam politically corect pentru gusturile mele, despre cum ar trebui dar nu prea poti sa iubesti o grasa, o cam da in Moliere asa, dar nococ cu Vlad Zamfirescu si cu Irina Velcescu, care o scot rau de tot din cacat, interpretand delicios personajele negative. De fapt, la un moment dat si personajul pozitiv, interpretat de Tudor Aaron Istodor, o ia pe panta negativa, facand un fel de cursa a injuriilor cu Vlad Zamfirescu, lucru pe care l-am vazut in cultura americana (are si o denumire), dar care la noi a dat atat de prost... o doamne cat de prost a dat. Nu as mai vedea inca odata piesa, ca doar sunt un roman de bun simt, dar o recomand cu caldura si altora, pentru ca merita. Iar pentru oamenii cu servici si cu mici idile pe acolo, e chiar un bun prilej de hahaiala. Nota 4 (din 5 :) ).Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-81793366603323910412011-02-10T13:12:00.000-08:002011-02-10T13:12:05.260-08:00Cu usile inchise r. Mircea AncaSala 99 a teatrului national cred ca ofera sentimentul perfect de claustrare de care aveam nevoie si a fost suplimentar decorata cu niste plastice, pentru a reduce spatiul la un cerc intim.. povestea interesanta a unor pacatosi in toata regula care nu par sa-si schimbe optiunile, dar care isi pun macar intrebarile. In principal ei constata cat de important le este acum parerea celorlalti, si cat de mare nevoie au de fapt de oameni cu care n-ar vrea sa aiba de a face. Probabil, ma gandesc Sartre s-a gandit la o reevaluare postbelica a drumului de parcurs, si a constatat cinic ca iadul, este facut, asa cum spune parca Garcin (Ctin Dinulescu), din pacatele noastre reflectate in ochii celorlalti. Deasemenea o sansa cred eu unica de a o vedea pe Iuliana Moise. Carmen Ionescu face, ca si in Tectonica sentimentelor, un joc de exceptie. Fara ea, spectacolul ar arata cu siguranta altfel. Ce mi-a mai placut dealtfel, a fost proximitatea cu actorii. Ei joaca pentru tine cu tine. Le simti respiratia, dictia, grimasele fetei. Vulgaritatile sunt puse dupa perdea, intr-un joc al umbrelor. Ceea ce ramane, sunt framantarile lui Sartre, framantari care aproape ca devin ale tale. Te intrebi iesind de la spectacol, oare cu ce am gresit eu, Doamne ?Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-62816778536830607732011-01-14T20:56:00.000-08:002011-01-14T20:56:13.059-08:00Un tranvai numit dorinta - r. Mihaela SarbuCe pot sa spun, e a doua oara cand vad un spectacol UNATC si, ca si data trecuta, ma las impresionat.. este dintre acele putine lucruri bune din viata si sunt profund recunoscator. Nu stiam piesa si nu vazusem filmul, dar asta n-are nici o relevanta. M-au impresionat puternic atat Daniel Haralambie (pe care-l mai vazusem intr-un rol de mos in Rinocerii Catalinei Buzoianu) aici in rolul lui Stanley, cat si.. a-ti ghicit, personajul foarte, dar foarte trist al lui Blanche DuBois, interpretat de Denisa Nicolae. Nu stiu cat de aproape este in viata de zi cu zi Denisa de refularile in minciuna si prostitutie ale unei profesoare, dar pe mine m-a convins. Finalul, in care ea inebuneste, m-a convins si el. Fara vreo intentie de rautate, dar un mare merit cred ca-l are si dramaturgia americana ala Tennessee Williams, care a devenit acum autorul meu american preferat. Nu sunt prost insa sa nu imi dau seama ca este meritul actorilor de a mi-l aduce atat de aproape. Asta e, am devenit fan.<br />
<br />
Acum n-as vrea sa fac si o rubrica am remarcat si, dar nu pot sa ma abtin sa nu spun cat de tare m-a izbit asemanarea dintre Silviu Flesner si Dem Radulescu.. timbrul si cadenta vocii cel putin.Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-37877494689507133732011-01-10T12:14:00.000-08:002011-01-10T12:14:47.555-08:00Ma mut la mama r Gelu ColceagAm descoperit-o si eu, cu intarzierea de rigoare pe energetica Adriana Trandafir, o mama usor, foarte usor denaturata, care incepe sa se gandeasca si la fericirea ei.. dar n-ai cu cine, ca sa zicem asa, referindu-ne la copii ei. O comedie care mi-a adus aminte de gagurile usoare de la Metropolis, o intreprindere tot privata si tot de foarte mare succes de casa. O buna deschidere de an sa zic asa, si o piesa atat de umana.. cum dealtfel sunt toate comediile usoare. Familia aceea certareata mi-am dorit dintotdeauna s-o am, o familie vie, in care nimic nu sta pe loc, tot timpul cineva se bate cu cineva. Dar lasand la o parte visele mele de a fi altfel decat sunt de fapt, spectacolul a fost dincolo de usurime, lejeritate si poante multe, un spectacol foarte cald, in special la sfarsit, cand actorii, in frunte cu Adriana, au coborat un pic din rangul lor de actori si au tinut sa spuna cateva cuvinte. Ocazie cu care am aflat ca Andreas era chiar fiul Adrianei, ca el (sper ca am inteles corect) a scris rolul acesta al mamei special pentru ea si ca Gabriel, celalalt fiu, a fost cel care i-a propus sa il joace. Fara cuvinte, nu-i asa?Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3209553921638867432.post-35558627119897314472011-01-10T12:08:00.000-08:002011-03-26T17:20:35.525-07:00Avalansa r.Radu AfrimDespre Avalansa nu stii ce sa spui intai, ca este o lume de basm pigmentata curajos de Radu Afrim cu o salata de cruditati de viata, sau un spectacol de miscare marca Marius Manole, care si cand e in background ne arata niste flic-flac-uri sau de-ale dansului sau de ce nu, o adevarata poveste de viata mai ceva ca o filosofie redata de personajul haios dar just, batranul interpretat de C-tin Cojocaru, a carui voce groasa iti da fiori, cand si-o foloseste la un moment dat.. Nici Ilinca Tomoroveanu in rolul mamei care a inghitit multe sau Rodica Popescu in rolul victimei, ca sa ma exprim asa, nu imi erau necunoscute.. deh, avem si noi starurile noastre recognoscibile. Chiar ma gandeam in timpul piesei.. ce soarta sa fi un star de Bucuresti.. sa nu stie lumea cat esti de simpatic.. si cati nu or fi ca ei. In incheiere, multumesc scenografei Iuliana Valsan pentru generozitatea cu care a decorat scena, dintr-o bucatica de la margine avand si eu ocazia sa musc.. :)<br />
<br />
Avalansa e o piesa cu un subiect clasic, moralizator in care s-au inserat o gramada de elemente stradale, glume, etc. binevenite si elemente fantastice, si mai bine venite.. inceputul piesei de exemplu m-a facut pentru cateva momente sa cred ca am gresit sala si din greseala am intrat in masina timpului care m-a trimis undeva intr-o lume in care am visat din totdeauna sa fiu, dat nu am avut puterea sa mi-o imaginez..Unknownnoreply@blogger.com0