duminică, 23 octombrie 2011
Furtuna r. Catalina Buzoianu
Nu stiu de ce ajunge sa fie 2-3 actori de moda veche ca sa se strice spectacolul, si Mihai Dinvale in rol principal (ingrat rol stiu) asta face. Joaca de unul singur. La fel joaca si coechipiera lui, Ariel aka Rodica Negrea, si fiica sa Irina Radulescu. Toti cu reale calitati, dar niciodata impreuna. Toata gasca de cei patru rataciti, si ei din aceeasi gasca cu Dinvale. Doar Dorin Andone sare in ochi prin vocea sa si prezenta oarecum mai normala. Dar sa remarc lucrurile bune. Filip Ristovski, in rol de inamorati canta minunat ca in Rinocerii aceleiasi Buzoianu, dar joaca limitat si singur in compania Irinei Radulescu. Pe de alta parte, in rolul primului marinar, Alin Mihalache da pur si simplu lectii in ceea ce priveste teatrul modern, reinterpretand un monolog in stil comic, iar Toma Cuzin e un Caliban convingator, ei generand o multime de comic si salvand piesa !!!. Solutiile tehnice asa zis moderne si jocul marii majoritati a actorilor m-au facut sa cred ca sunt intr-un teatru de provincie si m-au facut din nou sa aplaud selectiv la final, ca si la Macbeth. Valeriei Seciu i s-a oferit o partitura destul de saraca, aproape de background, de care s-a achitat cu succes. Dar senzatia mea e ca a fost pusa pe afis doar asa, ca sa fie un nume, sau ca sa incaseze un salariu. La valoarea ei, regizoarea Catalina Buzoianu ar fi trebuit sa fie mai darnica. Spectacolul e o incercare de modern, dar ieftin si nu stiu cum a rezistat 3 ani.
Macbeth, unstudiu - r. Radu Penciulescu
un studiu a facut penciulescu, un studiu am facut si eu asupra lui. Sunt constient ca omului ii plac mult ideile, nu neaparat teatrul. Ma gandesc acum la legenda marelui inchizitor, care mi-a placut. Dar aici a fost un mimesis de viata si nu viata, din mai multe motive. Unii actori au o dictie buna, cum ar fi Ctin Dinulescu, dar canta replica. Ar juca la fel orice rol aproape. Miscarea scenica a celorlalte personaje, mai putin a Valeriei Seciu tradeaza tocmai aceasta lipsa de intentie. Actorii baleteaza in cerc, echilibreaza spatiul. Am urmarit si incasarile, de exemplu la Dorin Andone, un actor cu o voce extraordinara, dar pe care omorarea fiului il impresioneaza cca 20 secunde. Valeria Seciu e singura care stie ce face. Si este si meritul lui Mircea Rusu in scena in care ea e somnambula.
duminică, 8 mai 2011
Faust - r. Silviu Purcarete
Un spectacol din care n-am inteles nimic.. de parca ar fi fost in germana, neunitar.. dar impresionant.. paradoxal m-au impresionat scenele de teatru clasic, si nu partea de show semiinteractiv, de care auzisem si fata de care aveam alte asteptari..
Intalnirea concomitenta cu piesa si mitul lui Faust, au fost pentru mine o placuta revelatie.. problema se pune la mai multe niveluri in piesa lui Goethe, care este prelucrarea culta a unor legende care inca de la inceput au continut ideea liberului arbitru.. idee prezenta si in armonioasa piesa Viata e vis, a lui Calderon de la Barca.. Sub acest aspect spectacolul a reusit.. si anume, Faust ezita in permanenta intre bine si rau.. si reprezinta mai tot timpul binele.. raul fiind preluat de dedublarea sa, personajul Mefisto..
Revenind la piesa, pe un strat initial sta credinta in existenta diavolului, specifica epocii.. pe un al doilea ideea de cautare a omului, de perfectionare, de estetica a iubirii.. pe un al treilea, cel mai inalt (prezent mai mult la Goethe decat in alte variante) ideea de alternativa a cunoasterii prin traire artistica.. Eu n-am receptat niciunul din aceste straturi in timpul spectacolului, au fost difuze pana la ratacire.. moralitatea a fost indoielnica desi prezenta.. febrilitatea umanista, cam desueta cei drept, a lipsit cu desavarsire.. iar alternativa cunoasterii n-a fost prezenta pentru ca n-a existat cunoastere si deci nici opozitie..
Era poate interesant de prezentat personajul istoric real, care a fost un sarlatan.. S-a optat pentru o combinatie clasica intre doctor necromant, ingropat in hartii.. preparator de licori si profesor.. totul a fost luat mult mai in serios decat in d-ale carnavalului. Nu au existat elemente comice.. dar nici tragice..
Un bun dramatism l-a introdus prezenta unor copii in scena.. diavolul a fost la limita credibilului si moartea din final de-a dreptul comica.. efectele speciale cu oameni monstruosi slabute.. miscarea scenica a dracilor buna, dar cu repetari.. mefisto a schimbat vreo 3 registre de miscare cel putin.. ceea ce a fost interesant.. o usoara nesiguranta in efectele speciale a domnit peste tot spectacolul.. erau sa zic asa bine gandite, dar mediu executate..
Un spectacol nu cu mult mai interesant decat d-ale carnavalului.. dar care merita totusi vazut.
Punerile in scena ale lui Purcarete mi se par totusi pentru marele public.. respecta in linii mari piesa, nu sunt vizionare.. desprind un stil din cele 3 piese vazute deja si pot spune ca e interesant.. dar la nivel de inventivitate scenica punctuala si nu ca viziune de ansamblu.. mesajul nu e pasional si nu e clar. De aia fiecare intelege din faust ce poate.. eu destul de putin. Imi pare extrem de rau ca nu am citit inainte piesa, asadar cred ca am un motiv de a revedea spectacolul.
Intalnirea concomitenta cu piesa si mitul lui Faust, au fost pentru mine o placuta revelatie.. problema se pune la mai multe niveluri in piesa lui Goethe, care este prelucrarea culta a unor legende care inca de la inceput au continut ideea liberului arbitru.. idee prezenta si in armonioasa piesa Viata e vis, a lui Calderon de la Barca.. Sub acest aspect spectacolul a reusit.. si anume, Faust ezita in permanenta intre bine si rau.. si reprezinta mai tot timpul binele.. raul fiind preluat de dedublarea sa, personajul Mefisto..
Revenind la piesa, pe un strat initial sta credinta in existenta diavolului, specifica epocii.. pe un al doilea ideea de cautare a omului, de perfectionare, de estetica a iubirii.. pe un al treilea, cel mai inalt (prezent mai mult la Goethe decat in alte variante) ideea de alternativa a cunoasterii prin traire artistica.. Eu n-am receptat niciunul din aceste straturi in timpul spectacolului, au fost difuze pana la ratacire.. moralitatea a fost indoielnica desi prezenta.. febrilitatea umanista, cam desueta cei drept, a lipsit cu desavarsire.. iar alternativa cunoasterii n-a fost prezenta pentru ca n-a existat cunoastere si deci nici opozitie..
Era poate interesant de prezentat personajul istoric real, care a fost un sarlatan.. S-a optat pentru o combinatie clasica intre doctor necromant, ingropat in hartii.. preparator de licori si profesor.. totul a fost luat mult mai in serios decat in d-ale carnavalului. Nu au existat elemente comice.. dar nici tragice..
Un bun dramatism l-a introdus prezenta unor copii in scena.. diavolul a fost la limita credibilului si moartea din final de-a dreptul comica.. efectele speciale cu oameni monstruosi slabute.. miscarea scenica a dracilor buna, dar cu repetari.. mefisto a schimbat vreo 3 registre de miscare cel putin.. ceea ce a fost interesant.. o usoara nesiguranta in efectele speciale a domnit peste tot spectacolul.. erau sa zic asa bine gandite, dar mediu executate..
Un spectacol nu cu mult mai interesant decat d-ale carnavalului.. dar care merita totusi vazut.
Punerile in scena ale lui Purcarete mi se par totusi pentru marele public.. respecta in linii mari piesa, nu sunt vizionare.. desprind un stil din cele 3 piese vazute deja si pot spune ca e interesant.. dar la nivel de inventivitate scenica punctuala si nu ca viziune de ansamblu.. mesajul nu e pasional si nu e clar. De aia fiecare intelege din faust ce poate.. eu destul de putin. Imi pare extrem de rau ca nu am citit inainte piesa, asadar cred ca am un motiv de a revedea spectacolul.
sâmbătă, 30 aprilie 2011
D'ale Carnavalului - r. Silviu Purcarete
Un spectacol, care vazut dupa "Regele moare" regizat de acelasi, mi s-a parut mai putin interesant, dar bine facut.. Niciodata nu am rezistat complexitatii intrigii acestei piese, cu prea multe personaje neintroduse bine inca la momentul la care se vorbeste despre ele.. Aceasta punere in scena insa nu se axeaza pe intriga ci pe farmecul situatiilor scenice, rezolvate foarte ingenios. De exemplu pe Mita o trazneste din cand in cand, cu alte cuvinte ii tuna si fulgera la propriu, iar din claia de par ciufulit ii iese din cand in cand fum.. Usa frizeriei capata atat de mare importanta incat e alaturi de un cuier si cateva scaune singura indicatie ca acolo e o incapere.. Scena de bataie intre Mita si Didina este executata in miscare lenta, stil Matrix.. s.a.m.d Tot spectacolul e colorat de o orchestra live.. si de multe costume haioase... doar e carnaval. Cu alte cuvinte, celor care n-au vazut piesa, asteptati-va mai mult la carnaval si mai putin la dramatism.
joi, 10 februarie 2011
Livada de visini r. Felix Alexa
Dand o cautare pe Google, primul lucru care iti apare este o Livada cu Visini, restaurant. Nici cand am intrat la TNB, nu am avut pentru vreo clipa certitudinea ca ma aflu unde trebuia. O sa enumar mai jos o serie de argumente, mai mult sau mai putin valabile.
1. daca se alearga tot timpul pe scena brambura, si in scene si mai ales in acele nenumarate gaselnite regizorale dintre scene, nu prea mai am senzatia ca ma aflu in mama rusie, ci din contra
2. reducerea actorilor la niste papusi intr-un mecanism, fie ca danseaza ca niste papusi stricate, fie ca sunt aliniati in fata livezii, poate incalzi megalomania unui regizor, dar nu ma incalzeste pe mine spectator cu nimic. As prefera simboluri mai putin calculate si mai mult studiate.
3. pe undeva pe la mijlocul piesei vesnicul student Trofimov, intruchipat aici de un oarecare Conrad, face un Balsoi teatr (cum mi-a spus mie cineva) ca sa ia scaunele de pe scena timp de peste un minut. Chiar era necesar ? Mi-a fost atat de dor de o piesa vazuta la Theatre de Bastille asta vara (Don Juan), in care actorii erau firesti, se schimbau pe scena si erau si vii, si in rol si empatici cu publicul.
4. Avem o sub-sub-sub cultura daca nu suntem in stare sa traducem trairile minunatelor personaje Cehoviene decat in niste tipete si zbiara-te apocaliptice
5. Actorii au fost distrubuiti prost, dupa tipologii. Tu esti comicul, tu esti flegmaticul, ca te-am mai vazut in nu stiu ce piesa. Zici ca vedeam comedii americane, pe bune. Oarecum asta e de asteptat, si anume inrolarea unor actori in tipologii de roluri, dar e trista. Marius Manole inrolat in rolul principal, nu conteaza ca trebuia sa vedem un raufacator si el pare painea lui Dumnezeu. O saracie a distributiei as spune. Actorii nu traiesc in piesa, in personaj, nu exista magie, masina regizorala ii striveste. Nu exista chimie intre actori, adica eu stiu asta (ca chimia nu exista) dar nici chiar asa. Maia joaca bine, dar parca singura, Serban Ionescu nu ma convige. El are aerul unui taran incrancenat mai degraba decat al unui aristocrat idealist si boem.
Singurul care m-a emotionat a fost maestrul Albulescu, si prin ultima lui replica, mi-a smuls o lacrima in coltul ochilor. Am vazut din sala ca n-am fost singurul, dar n-am mai stat sa ascult parerea publicului, nu m-a mai interesat.
UNATC / Hyperion 2010-2011 examen semestrul I
Profit de ocazie sa-mi notez aici si cateva lucruri despre spectacolele studentilor de la UNATC/Hyperion, spectacole care sunt cel putin interesante. In primul rand, o aplecare catre shakespeare atat a profesorilor Titieni, cat si Maia Morgenstern, o incercare de decriptare cu ranga as putea spune a diafanului englezesc. Reusita. Apoi, clasa Virgil Ogasanu pune in scena ce altceva, decat Sorescu, iar clasa Mircea Anca, Caragiale in frumoase spectacole-omagii aduse romanismului. La regie, clasa Felix Alexa pune in scena dramatizari complexe de 20-25 minute, care redau o atmosfera si o drama deopotriva.
American Buffalo - r.Cristi Juncu
Am venit la aceasta piesa, mainly deoarece imi placuse foarte tare de Vlad Zamfirescu cu o seara inainte in XXL Fat Pigs. Aici avea insa rolul unui agitat, si i-a iesit, dar nu atat de bine, mi-a dat mai degraba senzatia ca joaca, decat ca e realmente agitat. Si mai trebuia sa fie si prost, si nu prea parea. A fost normal, ca la el acasa, ori asta, sa am pardon, nu ne intereseaza. Mult mai in rol, ca sa zic asa era amfitrionul Gigi Ifrim, care, iertat sa-mi fie, cu toate ca juca stand-up comedy (bine, asa e scrisa si piesa), creea atmosfera, magnetism as putea spune. Marius Florea Vizante, desi am citit undeva ca ar fi fost actorul cel mai tare din piesa, nu cred ca a stors maximul pe care il putea obtine in seara asta din rol, desi pe alocuri, a fost genial. Cred ca ii lipsea, sa zic asa, acel element distinct al oligofrenului. Prea s-a bazat doar pe text si pe situatii comice. Gigi Ifrim avea, ca sa zic asa, aerul unui mafiot hilar. Ceilalti doi insa puteau da mai mult cred. Prea parca veneau asa, ca marii actori, sa joace intr-o sceneta. Nu i-am simtit chiar in elementul lor. Iti trebuie o anumita piele pe tine ca sa joci stand-up, cred. Prea fini, prea flasci. Oricum piesa si interpretarile, sunt de exceptie. nota 9 (din 5 :))
XXL(Fat Pig) r. Cristi Juncu
Piesa lui Neil LaBute e cam politically corect pentru gusturile mele, despre cum ar trebui dar nu prea poti sa iubesti o grasa, o cam da in Moliere asa, dar nococ cu Vlad Zamfirescu si cu Irina Velcescu, care o scot rau de tot din cacat, interpretand delicios personajele negative. De fapt, la un moment dat si personajul pozitiv, interpretat de Tudor Aaron Istodor, o ia pe panta negativa, facand un fel de cursa a injuriilor cu Vlad Zamfirescu, lucru pe care l-am vazut in cultura americana (are si o denumire), dar care la noi a dat atat de prost... o doamne cat de prost a dat. Nu as mai vedea inca odata piesa, ca doar sunt un roman de bun simt, dar o recomand cu caldura si altora, pentru ca merita. Iar pentru oamenii cu servici si cu mici idile pe acolo, e chiar un bun prilej de hahaiala. Nota 4 (din 5 :) ).
Cu usile inchise r. Mircea Anca
Sala 99 a teatrului national cred ca ofera sentimentul perfect de claustrare de care aveam nevoie si a fost suplimentar decorata cu niste plastice, pentru a reduce spatiul la un cerc intim.. povestea interesanta a unor pacatosi in toata regula care nu par sa-si schimbe optiunile, dar care isi pun macar intrebarile. In principal ei constata cat de important le este acum parerea celorlalti, si cat de mare nevoie au de fapt de oameni cu care n-ar vrea sa aiba de a face. Probabil, ma gandesc Sartre s-a gandit la o reevaluare postbelica a drumului de parcurs, si a constatat cinic ca iadul, este facut, asa cum spune parca Garcin (Ctin Dinulescu), din pacatele noastre reflectate in ochii celorlalti. Deasemenea o sansa cred eu unica de a o vedea pe Iuliana Moise. Carmen Ionescu face, ca si in Tectonica sentimentelor, un joc de exceptie. Fara ea, spectacolul ar arata cu siguranta altfel. Ce mi-a mai placut dealtfel, a fost proximitatea cu actorii. Ei joaca pentru tine cu tine. Le simti respiratia, dictia, grimasele fetei. Vulgaritatile sunt puse dupa perdea, intr-un joc al umbrelor. Ceea ce ramane, sunt framantarile lui Sartre, framantari care aproape ca devin ale tale. Te intrebi iesind de la spectacol, oare cu ce am gresit eu, Doamne ?
vineri, 14 ianuarie 2011
Un tranvai numit dorinta - r. Mihaela Sarbu
Ce pot sa spun, e a doua oara cand vad un spectacol UNATC si, ca si data trecuta, ma las impresionat.. este dintre acele putine lucruri bune din viata si sunt profund recunoscator. Nu stiam piesa si nu vazusem filmul, dar asta n-are nici o relevanta. M-au impresionat puternic atat Daniel Haralambie (pe care-l mai vazusem intr-un rol de mos in Rinocerii Catalinei Buzoianu) aici in rolul lui Stanley, cat si.. a-ti ghicit, personajul foarte, dar foarte trist al lui Blanche DuBois, interpretat de Denisa Nicolae. Nu stiu cat de aproape este in viata de zi cu zi Denisa de refularile in minciuna si prostitutie ale unei profesoare, dar pe mine m-a convins. Finalul, in care ea inebuneste, m-a convins si el. Fara vreo intentie de rautate, dar un mare merit cred ca-l are si dramaturgia americana ala Tennessee Williams, care a devenit acum autorul meu american preferat. Nu sunt prost insa sa nu imi dau seama ca este meritul actorilor de a mi-l aduce atat de aproape. Asta e, am devenit fan.
Acum n-as vrea sa fac si o rubrica am remarcat si, dar nu pot sa ma abtin sa nu spun cat de tare m-a izbit asemanarea dintre Silviu Flesner si Dem Radulescu.. timbrul si cadenta vocii cel putin.
Acum n-as vrea sa fac si o rubrica am remarcat si, dar nu pot sa ma abtin sa nu spun cat de tare m-a izbit asemanarea dintre Silviu Flesner si Dem Radulescu.. timbrul si cadenta vocii cel putin.
luni, 10 ianuarie 2011
Ma mut la mama r Gelu Colceag
Am descoperit-o si eu, cu intarzierea de rigoare pe energetica Adriana Trandafir, o mama usor, foarte usor denaturata, care incepe sa se gandeasca si la fericirea ei.. dar n-ai cu cine, ca sa zicem asa, referindu-ne la copii ei. O comedie care mi-a adus aminte de gagurile usoare de la Metropolis, o intreprindere tot privata si tot de foarte mare succes de casa. O buna deschidere de an sa zic asa, si o piesa atat de umana.. cum dealtfel sunt toate comediile usoare. Familia aceea certareata mi-am dorit dintotdeauna s-o am, o familie vie, in care nimic nu sta pe loc, tot timpul cineva se bate cu cineva. Dar lasand la o parte visele mele de a fi altfel decat sunt de fapt, spectacolul a fost dincolo de usurime, lejeritate si poante multe, un spectacol foarte cald, in special la sfarsit, cand actorii, in frunte cu Adriana, au coborat un pic din rangul lor de actori si au tinut sa spuna cateva cuvinte. Ocazie cu care am aflat ca Andreas era chiar fiul Adrianei, ca el (sper ca am inteles corect) a scris rolul acesta al mamei special pentru ea si ca Gabriel, celalalt fiu, a fost cel care i-a propus sa il joace. Fara cuvinte, nu-i asa?
Avalansa r.Radu Afrim
Despre Avalansa nu stii ce sa spui intai, ca este o lume de basm pigmentata curajos de Radu Afrim cu o salata de cruditati de viata, sau un spectacol de miscare marca Marius Manole, care si cand e in background ne arata niste flic-flac-uri sau de-ale dansului sau de ce nu, o adevarata poveste de viata mai ceva ca o filosofie redata de personajul haios dar just, batranul interpretat de C-tin Cojocaru, a carui voce groasa iti da fiori, cand si-o foloseste la un moment dat.. Nici Ilinca Tomoroveanu in rolul mamei care a inghitit multe sau Rodica Popescu in rolul victimei, ca sa ma exprim asa, nu imi erau necunoscute.. deh, avem si noi starurile noastre recognoscibile. Chiar ma gandeam in timpul piesei.. ce soarta sa fi un star de Bucuresti.. sa nu stie lumea cat esti de simpatic.. si cati nu or fi ca ei. In incheiere, multumesc scenografei Iuliana Valsan pentru generozitatea cu care a decorat scena, dintr-o bucatica de la margine avand si eu ocazia sa musc.. :)
Avalansa e o piesa cu un subiect clasic, moralizator in care s-au inserat o gramada de elemente stradale, glume, etc. binevenite si elemente fantastice, si mai bine venite.. inceputul piesei de exemplu m-a facut pentru cateva momente sa cred ca am gresit sala si din greseala am intrat in masina timpului care m-a trimis undeva intr-o lume in care am visat din totdeauna sa fiu, dat nu am avut puterea sa mi-o imaginez..
Avalansa e o piesa cu un subiect clasic, moralizator in care s-au inserat o gramada de elemente stradale, glume, etc. binevenite si elemente fantastice, si mai bine venite.. inceputul piesei de exemplu m-a facut pentru cateva momente sa cred ca am gresit sala si din greseala am intrat in masina timpului care m-a trimis undeva intr-o lume in care am visat din totdeauna sa fiu, dat nu am avut puterea sa mi-o imaginez..
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)