Faust - r. Silviu Purcarete

Un spectacol din care n-am inteles nimic.. de parca ar fi fost in germana, neunitar.. dar impresionant.. paradoxal m-au impresionat scenele de teatru clasic, si nu partea de show semiinteractiv, de care auzisem si fata de care aveam alte asteptari..
Intalnirea concomitenta cu piesa si mitul lui Faust, au fost pentru mine o placuta revelatie.. problema se pune la mai multe niveluri in piesa lui Goethe, care este prelucrarea culta a unor legende care inca de la inceput au continut ideea liberului arbitru.. idee prezenta si in armonioasa piesa Viata e vis, a lui Calderon de la Barca.. Sub acest aspect spectacolul a reusit.. si anume, Faust ezita in permanenta intre bine si rau.. si reprezinta mai tot timpul binele.. raul fiind preluat de dedublarea sa, personajul Mefisto..
Revenind la piesa, pe un strat initial sta credinta in existenta diavolului, specifica epocii.. pe un al doilea ideea de cautare a omului, de perfectionare, de estetica a iubirii.. pe un al treilea, cel mai inalt (prezent mai mult la Goethe decat in alte variante) ideea de alternativa a cunoasterii prin traire artistica..  Eu n-am receptat niciunul din aceste straturi in timpul spectacolului, au fost difuze pana la ratacire.. moralitatea a fost indoielnica desi prezenta.. febrilitatea umanista, cam desueta cei drept, a lipsit cu desavarsire.. iar alternativa cunoasterii n-a fost prezenta pentru ca n-a existat cunoastere si deci nici opozitie..
Era poate interesant de prezentat personajul istoric real, care a fost un sarlatan.. S-a optat pentru o combinatie clasica intre doctor necromant, ingropat in hartii.. preparator de licori si profesor.. totul a fost luat mult mai in serios decat in d-ale carnavalului. Nu au existat elemente comice.. dar nici tragice..
Un bun dramatism l-a introdus prezenta unor copii in scena.. diavolul a fost la limita credibilului si moartea din final de-a dreptul comica.. efectele speciale cu oameni monstruosi slabute.. miscarea scenica a dracilor buna, dar cu repetari.. mefisto a schimbat vreo 3 registre de miscare cel putin.. ceea ce a fost interesant.. o usoara nesiguranta in efectele speciale a domnit peste tot spectacolul.. erau sa zic asa bine gandite, dar mediu executate..
Un spectacol nu cu mult mai interesant decat d-ale carnavalului.. dar care merita totusi vazut.
Punerile in scena ale lui Purcarete mi se par totusi pentru marele public.. respecta in linii mari piesa, nu sunt vizionare.. desprind un stil din cele 3 piese vazute deja si pot spune ca e interesant.. dar la nivel de inventivitate scenica punctuala si nu ca viziune de ansamblu.. mesajul nu e pasional si nu e clar. De aia fiecare intelege din faust ce poate.. eu destul de putin. Imi pare extrem de rau ca nu am citit inainte piesa, asadar cred ca am un motiv de a revedea spectacolul.

D'ale Carnavalului - r. Silviu Purcarete

Un spectacol, care vazut dupa "Regele moare" regizat de acelasi, mi s-a parut mai putin interesant, dar bine facut.. Niciodata nu am rezistat complexitatii intrigii acestei piese, cu prea multe personaje neintroduse bine inca la momentul la care se vorbeste despre ele.. Aceasta punere in scena insa nu se axeaza pe intriga ci pe farmecul situatiilor scenice, rezolvate foarte ingenios. De exemplu pe Mita o trazneste din cand in cand, cu alte cuvinte ii tuna si fulgera la propriu, iar din claia de par ciufulit ii iese din cand in cand fum.. Usa frizeriei capata atat de mare importanta incat e alaturi de un cuier si cateva scaune singura indicatie ca acolo e o incapere.. Scena de bataie intre Mita si Didina este executata in  miscare lenta, stil Matrix.. s.a.m.d Tot spectacolul e colorat de o orchestra live.. si de multe costume haioase... doar e carnaval. Cu alte cuvinte, celor care n-au vazut piesa, asteptati-va mai mult la carnaval si mai putin la dramatism.

Regele Moare - r. Silviu Purcarete

Pentru un spectacol la care m-am strofocat atata sa intru, doua seri la rand, pot spune ca a fost usor deceptionant, adica ma asteptam sa mor si sa ma renasc acolo inauntru.. si nu a fost chiar asa. Regele moare, piesa necunoscuta mie pana acum, este o piesa despre moarte, despre cum ne manifestam in ultimele clipe, despre reactia politica a celor din jur la aflarea vestii. Daca in Rinocerii, subiectul este dragostea vs. societate robotizata si imbecilizata, aici subiectul e cum ne manifestam inainte de moarte. Si clinic, lucrurile stau cam asa. Intai negam insasi boala. Ulterior, cand sanatatea ne da o palma, ne trezim dezbracati la piele si facem o criza de frica, ne intrebam: de ce eu si de ce acum ?. Ulterior, devenim nostalgici, vrem sa fim redevenim copii, sa mancam mancarea preferata, sa ne sculam a doua zi dimineata, sa ne doara si sa ne treaca. Ne gandim si la renumele nostru postum, la marile schimbari si inventii ce ar trebui sa ni se recunoasca. Opus acestei statui este o alta posibila manifestare a mortii, care pentru mine a avut o nota personala, si anume amnezia.. sa uiti sa te incalti, cine esti, cine sunt cei din jur. La abandonul celor din jur, o posibila reactie e sa-ti doresti sa ai din nou iubirea neconditionata a unui catelus sau pisica din copilarie. Iubirea este dealtfel singurul sentiment care rezista vizibil amneziei, si asta o spun din experienta proprie. In final, devii o papusa stricata care faci tot ce ti se spune. In ce masura s-a regasit fiecare in spectacolul asta, depinde foarte mult de acel fiecare, de legatura lui cu moartea.. Deceptionant pentru mine, nu am empatizat prea mult cu soarta bietului rege, de vina fiind si subtitrarea, un element in plus intr-un spatiu deja incarcat de metafore. "Absurditatea" replicilor mi s-a parut totusi savuroasa si recomand, daca nu vizionarea spectacolului, macar citirea piesei.