O scrisoare pierduta r Alexandru Dabija

Teatrul de comedie are in opinia mea piese bune si regizori celebri, dar in ceea ce priveste actorii, e ceva mai putina concurenta ca la National. Spre deosebire de Catalina Buzoianu care in Rinocerii ei a adus numai tineri, aici Dabija a lucrat cu trupa teatrului. N-am nimic impotriva, doar ca nu toti joaca chiar asa de bine. Din fericire totusi spectacolul asta a beneficiat de 3 nume care pentru mine au confirmat: Marius Vizante in Tipatescu, George Mihaita in Agamita si invitat special Marcel Iures in Catavencu. Nici viziunea lui Dabija nu a dus lipsa de idei, totul incepand intr-o saracie lucie de subsol, iar in final, la alegeri, totul jucandu-se cu publicul si nu cu o multime anonima. Daca saracia nu am prea inteles-o (nu a fost integrata de jocul actorilor si de situatie, suficient), alegerile cu publicul m-au pus intr-o conditie foarte activa si monologul lui Catavencu abil orchestrat de Iures m-a tinut cu sufletul la gura. Foarte fin si jocul lui G. Mihaita, care, imi amintesc, acum vreun an m-a felicitat pentru un rol slab intr-o piesa ce se vroia o farsa politica. Ce muritor eram eu atunci in comparatie cu ce face un actor inteligent care-si stie meseria. Si aici au fost 3. Totusi, multa lume radea la glumele de text. Si de asemenea ceilalti actori jucau mici glumite, in sine, la care iarasi lumea radea. Per ansamblu, asta mi-a dat impresia ca piesa ar fi datata. Personal nu cred asta, si interpretarea mai clasica de la Bulandra parca mi-a placut mai mult, desi nici aia nu a stralucit. Mi-e dor de punerea in scena de la National sub bagheta lui Tocilescu. Trebuie sa fi mult mai indraznet cred, ca sa aduci la zi o piesa care parca ar fi fost scrisa azi.

Ingropati-ma pe dupa plinta r. Yuri Kordonsky

Ca si Unchiul Vanea, un spectacol impresionant, bine legat ca si conflict, prezentand mai multe conflicte puternice bunic-bunica, mama-bunica, nepot-bunica, ingenios sustinut de scenografie intarind pespectiva copilului. Frumoasa metafora copilului mare prin distribuirea lui Marian Ralea in rolul unui pusti de 9 ani, actorul nefacand dealtfel exces de copilarie in jocul sau asa cum ma asteptam, ceea ce intareste drama spectatorului ce se identifica inevitabil cu copilul. Nu mi-a placut sublinierea sensurilor din final, cand toata lumea primeste aripioare de inger, mai putin bunica. Apropo de bunica, multi s-au plictisit spre sfarsitul spectacolului, dar eu consider monologul bunicii de la usa, in intepretarea Marianei Mihut, ca fiind unul dintre cele mai impresionante pe care le-am vazut pana acum. Dealtfel pot spune ca remarcand-o acum pentru prima data, am inteles de ce Mariana e nevasta lui Victor Rebengiuc, pe care-l cunosc ca spectator de cativa ani buni.

Cui e frica de Virginia Woolf r. Mariana Camarasan si Alexandra Penciuc

L-am vazut cu ceva timp in urma la festivalul Undercloud, in septembrie 2011. Spectacolul, montat in 2007 nu prea se joaca, dar si cand se joaca se joaca, adica Ionut Grama face ce face in rolul lui George, dar Florina Gleznea face foarte bine in rolul Marthei. Nu as putea sa spun de ce. Poate ca asta e problema actorilor, iar eu ca spectator nici nu trebuie sa spun mare lucru. Cert e ca spectacolul, desi montat clasic, e jucat foarte realist, ca un fel de incununare a metodei de teatru predata in Bucuresti. Actorii joaca 360 de grade, in special Florina, aproape indiferenti la ideea de scena. Cum s-ar spune, intr-un spectacol bun nu se vad defectele. Nu ai timp sa le vezi, ramai doar cu o senzatie. Destul de grea, avand in vedere intinderea dramei in subiectul piesei.

Furtuna r. Catalina Buzoianu

Nu stiu de ce ajunge sa fie 2-3 actori de moda veche ca sa se strice spectacolul, si Mihai Dinvale in rol principal (ingrat rol stiu) asta face. Joaca de unul singur. La fel joaca si coechipiera lui, Ariel aka Rodica Negrea, si fiica sa Irina Radulescu. Toti cu reale calitati, dar niciodata impreuna. Toata gasca de cei patru rataciti, si ei din aceeasi gasca cu Dinvale. Doar Dorin Andone sare in ochi prin vocea sa si prezenta oarecum mai normala. Dar sa remarc lucrurile bune. Filip Ristovski, in rol de inamorati canta minunat ca in Rinocerii aceleiasi Buzoianu, dar joaca limitat si singur in compania Irinei Radulescu. Pe de alta parte, in rolul primului marinar, Alin Mihalache da pur si simplu lectii in ceea ce priveste teatrul modern, reinterpretand un monolog in stil comic, iar Toma Cuzin e un Caliban convingator, ei generand o multime de comic si salvand piesa !!!. Solutiile tehnice asa zis moderne si jocul marii majoritati a actorilor m-au facut sa cred ca sunt intr-un teatru de provincie si m-au facut din nou sa aplaud selectiv la final, ca si la Macbeth. Valeriei Seciu i s-a oferit o partitura destul de saraca, aproape de background, de care s-a achitat cu succes. Dar senzatia mea e ca a fost pusa pe afis doar asa, ca sa fie un nume, sau ca sa incaseze un salariu. La valoarea ei, regizoarea Catalina Buzoianu ar fi trebuit sa fie mai darnica. Spectacolul e o incercare de modern, dar ieftin si nu stiu cum a rezistat 3 ani.

Macbeth, unstudiu - r. Radu Penciulescu

un studiu a facut penciulescu, un studiu am facut si eu asupra lui. Sunt constient ca omului ii plac mult ideile, nu neaparat teatrul. Ma gandesc acum la legenda marelui inchizitor, care mi-a placut. Dar aici a fost un mimesis de viata si nu viata, din mai multe motive. Unii actori au o dictie buna, cum ar fi Ctin Dinulescu, dar canta replica. Ar juca la fel orice rol aproape. Miscarea scenica a celorlalte personaje, mai putin a Valeriei Seciu tradeaza tocmai aceasta lipsa de intentie. Actorii baleteaza in cerc, echilibreaza spatiul. Am urmarit si incasarile, de exemplu la Dorin Andone, un actor cu o voce extraordinara, dar pe care omorarea fiului il impresioneaza cca 20 secunde. Valeria Seciu e singura care stie ce face. Si este si meritul lui Mircea Rusu in scena in care ea e somnambula.

Faust - r. Silviu Purcarete

Un spectacol din care n-am inteles nimic.. de parca ar fi fost in germana, neunitar.. dar impresionant.. paradoxal m-au impresionat scenele de teatru clasic, si nu partea de show semiinteractiv, de care auzisem si fata de care aveam alte asteptari..
Intalnirea concomitenta cu piesa si mitul lui Faust, au fost pentru mine o placuta revelatie.. problema se pune la mai multe niveluri in piesa lui Goethe, care este prelucrarea culta a unor legende care inca de la inceput au continut ideea liberului arbitru.. idee prezenta si in armonioasa piesa Viata e vis, a lui Calderon de la Barca.. Sub acest aspect spectacolul a reusit.. si anume, Faust ezita in permanenta intre bine si rau.. si reprezinta mai tot timpul binele.. raul fiind preluat de dedublarea sa, personajul Mefisto..
Revenind la piesa, pe un strat initial sta credinta in existenta diavolului, specifica epocii.. pe un al doilea ideea de cautare a omului, de perfectionare, de estetica a iubirii.. pe un al treilea, cel mai inalt (prezent mai mult la Goethe decat in alte variante) ideea de alternativa a cunoasterii prin traire artistica..  Eu n-am receptat niciunul din aceste straturi in timpul spectacolului, au fost difuze pana la ratacire.. moralitatea a fost indoielnica desi prezenta.. febrilitatea umanista, cam desueta cei drept, a lipsit cu desavarsire.. iar alternativa cunoasterii n-a fost prezenta pentru ca n-a existat cunoastere si deci nici opozitie..
Era poate interesant de prezentat personajul istoric real, care a fost un sarlatan.. S-a optat pentru o combinatie clasica intre doctor necromant, ingropat in hartii.. preparator de licori si profesor.. totul a fost luat mult mai in serios decat in d-ale carnavalului. Nu au existat elemente comice.. dar nici tragice..
Un bun dramatism l-a introdus prezenta unor copii in scena.. diavolul a fost la limita credibilului si moartea din final de-a dreptul comica.. efectele speciale cu oameni monstruosi slabute.. miscarea scenica a dracilor buna, dar cu repetari.. mefisto a schimbat vreo 3 registre de miscare cel putin.. ceea ce a fost interesant.. o usoara nesiguranta in efectele speciale a domnit peste tot spectacolul.. erau sa zic asa bine gandite, dar mediu executate..
Un spectacol nu cu mult mai interesant decat d-ale carnavalului.. dar care merita totusi vazut.
Punerile in scena ale lui Purcarete mi se par totusi pentru marele public.. respecta in linii mari piesa, nu sunt vizionare.. desprind un stil din cele 3 piese vazute deja si pot spune ca e interesant.. dar la nivel de inventivitate scenica punctuala si nu ca viziune de ansamblu.. mesajul nu e pasional si nu e clar. De aia fiecare intelege din faust ce poate.. eu destul de putin. Imi pare extrem de rau ca nu am citit inainte piesa, asadar cred ca am un motiv de a revedea spectacolul.

D'ale Carnavalului - r. Silviu Purcarete

Un spectacol, care vazut dupa "Regele moare" regizat de acelasi, mi s-a parut mai putin interesant, dar bine facut.. Niciodata nu am rezistat complexitatii intrigii acestei piese, cu prea multe personaje neintroduse bine inca la momentul la care se vorbeste despre ele.. Aceasta punere in scena insa nu se axeaza pe intriga ci pe farmecul situatiilor scenice, rezolvate foarte ingenios. De exemplu pe Mita o trazneste din cand in cand, cu alte cuvinte ii tuna si fulgera la propriu, iar din claia de par ciufulit ii iese din cand in cand fum.. Usa frizeriei capata atat de mare importanta incat e alaturi de un cuier si cateva scaune singura indicatie ca acolo e o incapere.. Scena de bataie intre Mita si Didina este executata in  miscare lenta, stil Matrix.. s.a.m.d Tot spectacolul e colorat de o orchestra live.. si de multe costume haioase... doar e carnaval. Cu alte cuvinte, celor care n-au vazut piesa, asteptati-va mai mult la carnaval si mai putin la dramatism.