Un tranvai numit dorinta - r. Mihaela Sarbu

Ce pot sa spun, e a doua oara cand vad un spectacol UNATC si, ca si data trecuta, ma las impresionat..  este dintre acele putine lucruri bune din viata si sunt profund recunoscator. Nu stiam piesa si nu vazusem filmul, dar asta n-are nici o relevanta. M-au impresionat puternic atat Daniel Haralambie (pe care-l mai vazusem intr-un rol de mos in Rinocerii Catalinei Buzoianu) aici in rolul lui Stanley, cat si.. a-ti ghicit, personajul foarte, dar foarte trist al lui Blanche DuBois, interpretat de Denisa Nicolae.  Nu stiu cat de aproape este in viata de zi cu zi Denisa de refularile in minciuna si prostitutie ale unei profesoare, dar pe mine m-a convins. Finalul, in care ea inebuneste, m-a convins si el. Fara vreo intentie de rautate, dar un mare merit cred ca-l are si dramaturgia americana ala Tennessee Williams, care a devenit acum autorul meu american preferat. Nu sunt prost insa sa nu imi dau seama ca este meritul actorilor de a mi-l aduce atat de aproape. Asta e, am devenit fan.

Acum n-as vrea sa fac si o rubrica am remarcat si, dar nu pot sa ma abtin sa nu spun cat de tare m-a izbit asemanarea dintre Silviu Flesner si Dem Radulescu.. timbrul si cadenta vocii cel putin.

Ma mut la mama r Gelu Colceag

Am descoperit-o si eu, cu intarzierea de rigoare pe energetica Adriana Trandafir, o mama usor, foarte usor denaturata, care incepe sa se gandeasca si la fericirea ei.. dar n-ai cu cine, ca sa zicem asa, referindu-ne la copii ei. O comedie care mi-a adus aminte de gagurile usoare de la Metropolis, o intreprindere tot privata si tot de foarte mare succes de casa. O buna deschidere de an sa zic asa, si o piesa atat de umana.. cum dealtfel sunt toate comediile usoare. Familia aceea certareata mi-am dorit dintotdeauna s-o am, o familie vie, in care nimic nu sta pe loc, tot timpul cineva se bate cu cineva. Dar lasand la o parte visele mele de a fi altfel decat sunt de fapt, spectacolul a fost dincolo de usurime, lejeritate si poante multe, un spectacol foarte cald, in special la sfarsit, cand actorii, in frunte cu Adriana, au coborat un pic din rangul lor de actori si au tinut sa spuna cateva cuvinte. Ocazie cu care am aflat ca Andreas era chiar fiul Adrianei, ca el (sper ca am inteles corect) a scris rolul acesta al mamei special pentru ea si ca Gabriel, celalalt fiu, a fost cel care i-a propus sa il joace. Fara cuvinte, nu-i asa?

Avalansa r.Radu Afrim

Despre Avalansa nu stii ce sa spui intai, ca este o lume de basm pigmentata curajos de Radu Afrim cu o salata de cruditati de viata, sau un spectacol de miscare marca Marius Manole, care si cand e in background ne arata niste flic-flac-uri sau de-ale dansului sau de ce nu, o adevarata poveste de viata mai ceva ca o filosofie redata de personajul haios dar just, batranul interpretat de C-tin Cojocaru, a carui voce groasa iti da fiori, cand si-o foloseste la un moment dat.. Nici Ilinca Tomoroveanu in rolul mamei care a inghitit multe sau Rodica Popescu in rolul victimei, ca sa ma exprim asa, nu imi erau necunoscute.. deh, avem si noi starurile noastre recognoscibile. Chiar ma gandeam in timpul piesei.. ce soarta sa fi un star de Bucuresti.. sa nu stie lumea cat esti de simpatic.. si cati nu or fi ca ei. In incheiere, multumesc scenografei Iuliana Valsan pentru generozitatea cu care a decorat scena, dintr-o bucatica de la margine avand si eu ocazia sa musc.. :)

Avalansa e o piesa cu un subiect clasic, moralizator in care s-au inserat o gramada de elemente stradale, glume, etc. binevenite si elemente fantastice, si mai bine venite.. inceputul piesei de exemplu m-a facut pentru cateva momente sa cred ca am gresit sala si din greseala am intrat in masina timpului care m-a trimis undeva intr-o lume in care am visat din totdeauna sa fiu, dat nu am avut puterea sa mi-o imaginez..

Regele Moare - r. Silviu Purcarete

Pentru un spectacol la care m-am strofocat atata sa intru, doua seri la rand, pot spune ca a fost usor deceptionant, adica ma asteptam sa mor si sa ma renasc acolo inauntru.. si nu a fost chiar asa. Regele moare, piesa necunoscuta mie pana acum, este o piesa despre moarte, despre cum ne manifestam in ultimele clipe, despre reactia politica a celor din jur la aflarea vestii. Daca in Rinocerii, subiectul este dragostea vs. societate robotizata si imbecilizata, aici subiectul e cum ne manifestam inainte de moarte. Si clinic, lucrurile stau cam asa. Intai negam insasi boala. Ulterior, cand sanatatea ne da o palma, ne trezim dezbracati la piele si facem o criza de frica, ne intrebam: de ce eu si de ce acum ?. Ulterior, devenim nostalgici, vrem sa fim redevenim copii, sa mancam mancarea preferata, sa ne sculam a doua zi dimineata, sa ne doara si sa ne treaca. Ne gandim si la renumele nostru postum, la marile schimbari si inventii ce ar trebui sa ni se recunoasca. Opus acestei statui este o alta posibila manifestare a mortii, care pentru mine a avut o nota personala, si anume amnezia.. sa uiti sa te incalti, cine esti, cine sunt cei din jur. La abandonul celor din jur, o posibila reactie e sa-ti doresti sa ai din nou iubirea neconditionata a unui catelus sau pisica din copilarie. Iubirea este dealtfel singurul sentiment care rezista vizibil amneziei, si asta o spun din experienta proprie. In final, devii o papusa stricata care faci tot ce ti se spune. In ce masura s-a regasit fiecare in spectacolul asta, depinde foarte mult de acel fiecare, de legatura lui cu moartea.. Deceptionant pentru mine, nu am empatizat prea mult cu soarta bietului rege, de vina fiind si subtitrarea, un element in plus intr-un spatiu deja incarcat de metafore. "Absurditatea" replicilor mi s-a parut totusi savuroasa si recomand, daca nu vizionarea spectacolului, macar citirea piesei.

Hamlet - r Uray Peter. Sf Gheorghe

O montare care incepe cu actorii stand cu capul in jos, sau in alte pozitii. In scurt timp iti dai seama ca nu e un doar un inceput original. Pe masura ce trupurile se inlantuie in tot felul de conflicte, iti dai seama ca tot Hamletul e jucat din priviri, imbranciri si contorsionari... conflictul e redat prin miscare.

Personajele nu se prezinta, dar in scurt timp iti dai seama cine e regina, cine e Hamlet, cine e Claudius sau Ofelia. Claudius, unchiul uzurpator inspira forta, control... are un tricou rosu si un bling bling la gat.. Mama lui Hamlet pare o dansatoare de flamenco usor depravata, tot puternica.. cei doi domina inceputul piesei prin ideea de desfrau, banchet. Hamlet face niste gesturi, cum ar fi sa le toarne tarana din groapa peste masa de banchet..  dar ei nu prea se sinchisesc.. se vor ingrijora ceva mai tarziu.. Imaginea cu personajele ingrijorate de purtarea lui Hamlet e interesanta... toti stau pe niste scaune, aliniati ca intr-o sala de asteptare, la dentist sau undeva.. tensiunea se simte in aer.

Stiind in mare ce se intampla in piesa, astepti cu sufletul la gura sa vezi cam ce miscare, ce metafora se va mai inventa pentru urmatoarea scena. Cum ii va imbarliga Hamlet pe Rosencranz si Gildenstern? Si urmeaza metafora, Hamlet ajuge sa faca manej cu ei, exact cum se face la circ, pare sa ii dreseze. La scena dintre Hamlet si mama sa, astepti poate altceva.. astepti sa vezi cum se va transmite tensiunea dintre ei. Aici lucrurile stau in detalii, in miscarile celor doi. In permanenta, in toate scenele vezi miscari noi, inedite vietii cotidiene, dar in acelasi timp extrem de expresive.

Un Hamlet pe care l-as putea vedea de cateva ori fara sa ma plictisesc.

Wielopole, wielopole - Tadeusz Kantor

O seara recuperata intr-un fel pentru mine prin prezenta mea la filmul unui spectacol de teatru din 1980 al binecunoscutului de acum regizor polonez, Kantor. Intr-un scurt discurs avant tout et tous, curatorul ecranizarilor ne explica noutatea piesei Wielopole Wielopole. Este vorba despre un nou fel al regizorului polonez de a inova teatrul. Ni se propune o reprezentare a memoriei. Pe scena urmeaza sa se deruleze niste amintiri din copilarie. Noi ca spectatori, nu putem controla ce se intampla, nu prea putem intui in nici un fel, deoarece din cand in cand, brusc, din spatele scenei ne invadeaza noi personaje. Autorul insasi, posesor al memoriilor sale, desi se afla pe scena, nu poate controla situatia. El aseaza initial cateva obiecte pe scena, asa cum si le aduce aminte, dupa care, rand pe rand, personajele navalite din spate, fac un talmes balmes, propun propria lor varianta asupra spatiului respectiv, asupra celorlalte personaje. Personajele astea sunt investite cu o putere evidenta. De exemplu, cea care imbalsameaza un mort este si cea care ii face o poza, dar si cea care transforma aparatul de filmat intr-o mitraliera cu care impusca cativa soldati, asezati si ei parca pentru poza. Ceea ce a inseamnat pentru mine unul ca presa, amintirea colectiva si fotografia pot fi in mod egal ucigasii unor amintiri.
Asa cum bine exprima curatorul seriei, spatiul memoriei (eng. room of memory) este un spatiu relativ la personajele care-l populeaza. El pulseaza, se extinde si se contracta in functie de energiile din el. Memoria este intr-o continua schimbare. Daca pentru mine, tabloul lui Dali, persistenta memoriei, arata ca timpul este ceva relativ, ca face din cand in cand burta, ca sa ma exprim plastic, in functie de subiectul care-l traieste, ei bine, Kantor ne arata ca memoria, expresie a timpului, nu este doar subiectiva si relativa, dar si un organism viu, care creste si descreste, dincolo de presiunea externa (publicul) si chiar de forta interna a celui ce-si aminteste (Kantor pe scena). Memoria e incontrolabila si e vie.

Ca sa intregesc intr-un fel ca spectator aceasta descoperire, i-am aratat lui Kantor ca si timpul si atentia mea ca spectator sunt relative si in schimbare, asa ca la scurt timp dupa inceperea filmului am adormit iremediabil pana la sfarsit, opunand memoriei sale visele mele si m-am trezit de abia pe final cand in sala se facea curatenie.

Masura pentru masura (Shakespeare) - r. Langhoff

Un spectacol unguresc la Bulandra in cadrul FNT-ului. Ce a fost surprinzator era ca din cand in cand, ungurii o rupeau pe romaneste. Ceea ce la inceput parea a fi doar o gadilare placuta a publicului, se transforma la un moment dat in adevarate torente demonstrative ca de fapt ei puteau sa faca tot spectacolul in romana, ca stiau foarte bine si limba noastra. Motivul? Simplu, sunt unguri din Romania.

Ce aduce nou acest spectacol de 4h ? Spectacolul e plin de aluzii contemporane, de la Lazlo Tokes la Mariana Nicolesco. Nu am citit piesa ca sa pot face diferenta la un nivel mai profund, si sunt constient ca daca nu citesti piesa inainte si vezi o montare contemporana pierzi jumatate din diferente, dar, cu toate astea, m-am distrat.

Ca subiect, piesa prezinta un mare duce, care intr-un acces de tipul Ocaua Mica, se da plecat prin tara in realitate deghizandu-se intr-un calugar. In timpul asta, loctiitorul lui nu-si poate tine nadragii sus si i se aprind calcaiele dupa o maicuta, caci, asa cum spune si el, cea mai sclipitoare prostituata de-ar fi fost in locul acestei maicute, si nu i s-ar fi inflacarat inima in asa hal. Alambicata rezolvare pe care o da ducele plotului, astfel incat sa pedepseasca pe cei nemernici, etc. seamana putin cu solutiile stil Colombo de rezolvare a cazurilor. Mai era la televizor la un moment dar o batranica pensionara, care tot asa, rezolva cazuri dintre cele mai complexe. In sfarsit. Pe tesatura acestui plot complicat, se brodeaza tot felul de elemente de teatru interactiv, cantece, aparitii ale actorilor din sala, momente de stand-up.. astfel incat pleci acasa cel putin relaxat, in ciuda textului anevoios intins pe cele 4h de spectacol.

Ma rog, relaxat.. relaxat am plecat eu, caci in spatele si in dreapta mea s-au auzit la rastimpuri voci mai in etate asa care bombaneau: asta e shakespeare? si se ridicau si plecau.. :)