O seara recuperata intr-un fel pentru mine prin prezenta mea la filmul unui spectacol de teatru din 1980 al binecunoscutului de acum regizor polonez, Kantor. Intr-un scurt discurs avant tout et tous, curatorul ecranizarilor ne explica noutatea piesei Wielopole Wielopole. Este vorba despre un nou fel al regizorului polonez de a inova teatrul. Ni se propune o reprezentare a memoriei. Pe scena urmeaza sa se deruleze niste amintiri din copilarie. Noi ca spectatori, nu putem controla ce se intampla, nu prea putem intui in nici un fel, deoarece din cand in cand, brusc, din spatele scenei ne invadeaza noi personaje. Autorul insasi, posesor al memoriilor sale, desi se afla pe scena, nu poate controla situatia. El aseaza initial cateva obiecte pe scena, asa cum si le aduce aminte, dupa care, rand pe rand, personajele navalite din spate, fac un talmes balmes, propun propria lor varianta asupra spatiului respectiv, asupra celorlalte personaje. Personajele astea sunt investite cu o putere evidenta. De exemplu, cea care imbalsameaza un mort este si cea care ii face o poza, dar si cea care transforma aparatul de filmat intr-o mitraliera cu care impusca cativa soldati, asezati si ei parca pentru poza. Ceea ce a inseamnat pentru mine unul ca presa, amintirea colectiva si fotografia pot fi in mod egal ucigasii unor amintiri.
Asa cum bine exprima curatorul seriei, spatiul memoriei (eng. room of memory) este un spatiu relativ la personajele care-l populeaza. El pulseaza, se extinde si se contracta in functie de energiile din el. Memoria este intr-o continua schimbare. Daca pentru mine, tabloul lui Dali, persistenta memoriei, arata ca timpul este ceva relativ, ca face din cand in cand burta, ca sa ma exprim plastic, in functie de subiectul care-l traieste, ei bine, Kantor ne arata ca memoria, expresie a timpului, nu este doar subiectiva si relativa, dar si un organism viu, care creste si descreste, dincolo de presiunea externa (publicul) si chiar de forta interna a celui ce-si aminteste (Kantor pe scena). Memoria e incontrolabila si e vie.
Ca sa intregesc intr-un fel ca spectator aceasta descoperire, i-am aratat lui Kantor ca si timpul si atentia mea ca spectator sunt relative si in schimbare, asa ca la scurt timp dupa inceperea filmului am adormit iremediabil pana la sfarsit, opunand memoriei sale visele mele si m-am trezit de abia pe final cand in sala se facea curatenie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu