duminică, 14 aprilie 2013

Metoda r. Cristian Theodor Popescu

M-am dus la acest spectacol cu asteptari, deoarece am auzit ca e unul dintre putinele spectacole bune la Nottara. Dar sunt doua aspecte care m-au deranjat. Primul si cel mai important e piesa. Daca la Ingeri in America, m-a deranjat varza de teme neautohtone, aici cu tema nu am avut nici o problema. Un candidat la un job e gata sa se faca frate cu dracu. Tema Faustiana, subiect contemporan. Pana aici perfect. Ceea ce ma deranjeaza e structura ieftina de quiproquo-uri, in care niste oameni joaca foarte bine niste roluri, ca mai apoi sa descoperi ca sunt de fapt altcineva, cu exceptia unui singur erou, jucat de Vancica (daca nu ma insel). Ei bine, toate aceste quiproquo-uri nu sunt intamplatoare, ca in literatura clasica, ci sunt intentionate. Sunt teatru in teatru, dar fara stiinta mea a spectatorului, deci eu nu le gust, ci doar la sfarsit mi se dezvaluie la ce m-am uitat de fapt. Ideea asta apare si in Trilogie Belgradeana, o alta piesa introdusa de C. Th. Popescu. Si anumea ca personajele se dezvaluie la sfarsit spectatorului. Ori, daca in Trilogie asta poate fi jucat pe parcurs, si toate nedumeririle noastre se elucideaza la final, aici nu mai poate fi jucat pe parcurs, ca se strica surpriza. Se joaca cu alte cuvinte niste mincinosi prea buni. Daca nu erau de fapt niste super-mani in final, situatia initiala ar fi capatat o imensa valoare, deoarece e originala si interesanta in sinea ei. De fapt autorul a mizat pe faptul ca prima parte, fiind atat de buna, isi va pune oricum amprenta in mintea spectatorului, care nu va mai fi influentat de aflarea faptului ca erau toate niste minciuni, teatru in teatru. Dar eu am fost. Deci n-am ramas decat cu un singur personaj, restul crizelor erau fake, erau ale unor actori. Dar ce sa vezi, nici cu asta n-am ce face pentru ca.. Al doilea lucru care ma deranjeaza e viziunea finalului. Si aici s-ar putea sa fie doar vina regiei, nu a piesei. Adica eroul nostru, Vancica, mai recalcitrant, mai papa-lapte, deci, cu care eu spectator ma identific, ca e mai om, are toane reuseste sa treaca probe foarte grele (ma refer la ultima cu Cerasela) cu alte cuvinte, se depaseste pe sine insusi si imi spala mie spectator pacatele, ma inalta, ma ia cu el, ca un erou. Ba mai mult, are si regrete puternice, ingenucheaza, plange, deci devine om intr-un sens rotund. Si in loc sa se termine aici, intram intr-un soi de epilog pentru mine, in care i se mai da o proba (cu ruperea in fata a dosarului) pe care o festeleste si pleaca. Adica de fapt ce sa inteleg eu, ca nu era chiar atat de bun? Eu asta inteleg. Ori nu prea e asa, ca el era bun - mi-a demonstrat anterior - dar ar fi trebuit sa plece din cu totul alte motive. Pentru ca nu mai vroia sa faca jocul. Dar asta nu se intelege deloc. Al treilea lucru, e un detaliu. Una din crizele identitare, a doua, a gay-ului, e prost jucata. Nu e jucata cu atentia la ceilalti, e jucata in sine, desi, aici e vorba de o criza tocmai motivata de lipsa celorlati de acceptare, deci atitudinea lor in fiecare moment e de interes maxim pt gay. Insumez. O piesa la care se rade, care m-a prins, dar de care am fost extrem de dezamagit, in primul rand datorita anularii valorii primei parti prin dezvaluirile din a doua si in al doilea rand datorita viziunii inconsecvente asupra personajului principal si infrangerea lui, adica si a mea, spectator.

vineri, 22 februarie 2013

Un barbat si mai multe femei (Leonid Zorin) cu Geo Ctinescu

Regia n-am vazut-o. Ceea ce poate inseamna ca s-a lucrat exclusiv cu actorii, ceea ce n-ar fi chiar rau. Actorii bunicei, Paula Chirila si Geo Constantinescu, par de-ai nostrii, din popor. Geo chiar seamana cu un coleg de-al meu. Empatici. Aparte-urile lui Geo intre scene sunt nu numai relaxante, dar creaza un soi de intimitate cu publicul. El, personajul barbatului victima, va reflecta si bunul nostru simt in piesa. Si da, Geo e un actor capabil de asta. Inspre final insa, barbatul lui Geo devine un soi de erou. Rezolva brusc orice femeie, oricat de dificila. Nu exista transformare sau vreo explicatie pentru transformarea lui. Devine brusc din victima, erou. Cred ca asta m-a facut sa rad cel mai mult. Absurdul transformarii neexplicate de spectacol. :) Primul spectacol vazut de mine la Teatrul de Arta ma face sa cred ca tocmai Arta nu e. Dar chiar daca nu e creme de la creme, adica pare genul de teatru mic, intim, cu subiecte comune, o anumita tinuta tot are. Si ma refer la spectacol, nu la scaunele plusate. II lipseste insa idealul. Idealul in general e condamnat de vulg, de popor si poporul vrea doar sa vada ca pana la urma se ajunge la vorba lui. Eu ce sa zic? Ne simtem bine, ne distram, nu e rau. Dar nici foarte bine nu e. Bine jucat, il recomand pentru relaxarea si intretinerea tenului. E imposibil sa nu radeti macar odata.

Tom si Jerry (Rick Cleveland) in r. Fl Piersic Jr.

Uite m-am hotarat sa mai scriu si despre ce mi-a placut. Intre timp am trecut pe la Avignon, si am mai vazut cum se misca si pe afara spectacolele. Tom si Jerry e un spectacol care are ca principala calitate faptul ca e indraznet. Ia doi asasini, unul batran si unul ucenic, care nu neaparat seamana intre ei ca si caracter, dar sub pretextul initierii ucenicului (Paul Ipate) de catre maestru (Fl Piersic), vedem de fapt in fundal o parabola a vietii. O vedem cu atat mai clar cu cat atat Cleveland cat si Florin insista pe latura umana a maestrului. Viata de asasin trebuie sa fie obisnuinta. Se insista un pic si pe reguli stricte, pana la punctul in care eu personal am putut desprinde ca morala ca: uite, ca sa ai succes trebuie sa fii ordonat. Asta e mare parte din haz, si e de foarte buna calitate si anume ca te poti identifica usor si bine cu un .. asasin. Ti-e foarte indemana sa-l intelegi si chiar sa il iubesti. Tine la familie, la casatorie, la respectul pentru cei valorosi, la tact si la inteligenta. Ce mai, un adevarat mentor. Ah, si spuneam ca e o parabola a vietii. Pai, da, ca cu toate eforturile lui (demne de un erou) la sfarsit moare tocmai ca victima a acestei meserii dure si dificile. Si cumva asta facem si noi. Ne chinuim ce ne chinuim tot ca sa murim. Pentru amatori, exista elemente de modernitate. Scene sketch-uri. Joc cu fata la public. Refolosirea actorilor si decorului intre scene. Decor minimalist dar sugestiv. Si un element pe care in Romania cel putin pana acum, mai putin: Actorii schimba decorul si hainele la vedere. Pentru rafinament artistic, surprize de final.

marți, 13 martie 2012

Ingeri in America r. V Ioan Frunza

Continui sa ma opun din ce in ce mai vehement realitatilor din jur in ciuda faptului ca odata cu varsta ar trebui sa vina si un soi de intelepciune. Ingeri in America este un spectacol foarte modern pentru Romania, ca subiect (marginalizarea), regizoral (e plin de formule high-tech, are mai multe planuri narative care apar ca niste licurici ce coexista in acelasi spatiu, un spatiu care abuzeaza uneori de conventie intr-un mod haios, de exemplu scaunele dintr-o statie de metro devin locuinta particulara prin prezenta unei lampi de birou). Nici actorii nu sunt rai, Adrian Nicolae si George Costin (cuplul de gay), Sorin Miron (asistenta medicala) Alexandru Ion (mormonul), si bineinteles George Ivascu, mai putin Virginia Mirea cu care ma obisnuiesc mai greu in accentele ei tehnice. Piesa e si ea considerata buna, desi dupa mine frizeaza adesea filosofia, nu dramaturgia de calitate.
Problema este urmatoarea si e una de ordin personal. Noi nu avem o comunitate gay bine definita in Romania, chiar daca ea exista, nu e un fenomen social reprezentativ ca in America. Nu avem nici negri si nici evrei la scara mare, pentru ca nu e nici cald, si nici rost de mari afaceri legale nu e in tara asta. Asta nu inseamna ca nu avem minoritati, mai mult sau mai putin oprimate. De exemplu ungurii sau tiganii. Deci din start eu trebuie sa fac niste paralele in minte. Sigur ca exista in piesa un prag de universalitate, dupa care lucrurile capata sens in ideea de toleranta, boala, iubire, egoism. Dar pana la acest prag, specificitatea piesei e cu totul straina de cultura romana, deci e o invazie anglo-saxona. Nu stiu daca sunt suficient de cunoscator al culturii anglo-saxone, deoarece la noi se promoveaza numai gunoaie la TV, astfel incat sa citesc acest spectacol in cheie americana cum ar trebui si sa-l ridic la statut de opera de arta. Un lucru este cert insa pentru mine, si m-a impiedicat sa aplaud. Perspectiva asupra comunismului e clar specific americana, si e ignoranta fata de perspectiva romaneasca. Asa ca de ce sa fiu eu nobil si sa fac un gest de marinimie, cand nici macar textul piesei nu imi face cinstea de a nu-mi ignora cultura. Ma simt ca un negru care s-a dus la o conferinta a albilor, care a facut-o din curiozitate, si care nici macar nu poate sa-i condamne pe albi ca isi tin conferinta lor, pentru ca stie ca nu-i era dedicata lui. Sau cum s-ar zice pe romaneste, I feel misplaced in my own country.

sâmbătă, 3 martie 2012

Vocea umana r. Sanda Manu

Am plecat cu doar cateva prejudecati la spectacolul asta. Eram constient ca e un subiect frantuzesc si ma gandeam ca poate e si filosofic. Nu stiam din ce curent face parte. Nu stiam nici curentele in care s-ar putea incadra, stiind prea putin despre teatrul francez modern. Stiam ca e o piesa care poate pune in valoare o actrita, si asta dintr-o replica din alta piesa in care am jucat. Si.. am constatat ca nu era un monolog, ci in mare parte un dialog la telefon cu un personaj neprezent, cu un fost iubit care isi minte fosta iubita ca sa faca despartirea mai usoara. Doar ca si ea il minte in fel si chip, incercand cu disperare sa-l mai aduca cumva inapoi. Oana Pellea nu ingroasa prea mult nuantele, dar sunt multe nuante pe care le spune pentru urechile cui le aude. Cred ca Cocteau cunostea mult mai bine sufletul feminin decat mine, desi nu pot sa spun ca m-am simtit vreo clipa complexat. Ba chiar am si ras de cateva ori. Publicul destul de rece. Imbecilizant de rece. O piesa frumoasa, regizata minimalist dar inteligent de Sanda Manu, despre care stiu prea putin ca sa comentez. Scenografia si ea minimalista de Iuliana Valsan, care tinde sa devina scenograful meu favorit reda ceva din fragilitatea si insingurarea personajului. Piesa cred ca e interpretata de o persoana prea buna ca sa redea atata egoism cat intra in cinicul personaj feminin abandonat. Oana Pellea a redat bine dragostea si a bifat cu gratie ura, ura groaznica care in opinia mea ar fi putut avea loc. E felul ei de a reactiona probabil in situatii din astea, dar e usor idilizat in raport cu majoritatea oamenilor. Subiectul fiind frantuzesc, situatia e amoral si pare chiar pedant in comparatie cu grozaviile americane. In piesa si in regia asta nu tipa nimeni, nu se enerveaza nimeni, nu lesina nimeni. Aceasta mica si dulce meschinarie a vietii ce poate fi pasul premergator al oricarei tragedii e un salt calitativ fata de diferitele forme de telenovele de la TVsi din teatrude azi. Doar ca ii lipseste un pic cinismul.

True west - UNATC anul III 2012

Bai e greu, greu cu subiectele astea americane. Ii ziceam si lui taica-miu. E cumva de n-ar mai fi. Doi pusti ratati. Unul scrie scenarii, altul fura televizoare. Ajung sa-si inverseze rolurile. Isi dau practic seama ca ar vrea sa fie celalalt, dar ceva fundamental pentru care nu erau celalalt ii opreste din a reusi pana la capat schimbarea. Ii cam apuca nebunia si in final sub presiunea venirii mamei lor, alta nebuna, unul din ei il stranguleaza pe celalalt. Sec.

Deformatii r. Marcel Top

un spectacol cu momente actoricesti bune.. sunt secvente destul de scurte de timp si personaj, care se schimba la     cateva minute cu altceva.. total diferit. Acum sunt niste baieti de cartier vorbind despre dragoste, acum sunt dracul destul de convingator Iulian Glita si fetele sale, acum e un actor (tot Glita) care face avansuri publicului feminin si fetitza prostuta pe care o "promoveaza" jucata de Zorzini, o fata care nu mi s-a parut foarte talentata nici in realitate. Acum e aia, acum e ailalta, si acum e Tudor A Istodor care striga "de ce mama?". Nu exista o prea clara juxtapunere a momentelor. Nu exista un fir rosu, sau e prea dezlanat ca concept: Deformatii.  Si nu exista o legatura clara de personaje, sau subiect intre momente, fie ea si antitetica. Textul mi s-a parut la un moment dat american, adica ca incurca actorii, dar vad ca e scris de Mitos Micleusan. Nu prea e dramaturgic si poate nici nu au prins actorii toate subtilitatile. E un spectacol facut la o bere. Remarcabil de decent iese Toma Danila, actorul din G.O.D. De fapt majoritatea actorilor. Ei salveaza mult un text si o regie slabute.