Oblomov r. Alexandru Tocilescu

Ei, aici e o mica problema. Citeam recent o parere despre proasta inscenare a romanului "Oscar si tanti roz" (pe care o puteti gasi aici (http://port.ro/pls/w/articles.article?i_area_id=3&i_topic_id=4&i_article_id=6305) si cred ca si Oblomov sufera de aceeasi problema. Este probabil un roman excelent, dar in varianta scenica ne prezinta un personaj foarte lenes, nemotivat de lenes, moralizator de lenes care la jumatatea spectacolului prinde brusc aripi si incepe sa alerge (e adevarat stangaci, fiind gras) si dupa aia, mai clipim putin din ochi si devine o victima si dupa aia mai clipim putin si devine un erou. Sigur ca povestea spusa asa lene-dragoste-parasit-mort e povestea oricarui boier autentic, dar din spectacol lipsesc transformarile. Totul e previzibil si pleonastic construit de actori cu povestea. Nimic nu te surprinde, pentru ca se insista pe partea statica a personajului si pe contrastele dintre episoade. Episoadele in sine sigur ca sunt bune. Momorabile sunt scenele "trezirii" si ramanerii in pat toata ziua, scena leaganelor ca metafora a dragostei ca joc. Nici distributia nu e cea mai fericita. Singura care depaseste puternic simpla conventie regizorala este Virginia Mirea in rolul unei gospodinei timide Agafia, consoarta de consolare a lui Oblomov, nominalizata Uniter pentru rol secundar. Scenografic remarcabil e doar patul si leaganele. In rest spatiile nu sunt functionale. Ele se adauga efectiv in scena, in fata, in spate, anuland conventia scenica si obosind spectatorul care trebuie sa focalizeze in adancime de la o scena la alta, ca si cand el n-ar sti ca e la teatru si are o scena in fata, ci trebuie sa vada spatii diferite in locuri diferite. Nu stiu de ce a primit Mihai Constantin premiul Uniter. Poate trebuie sa mai vad spectacolul odata, desi 4 ore.. Compozitia e solida, dar lipsesc nuantele care ar putea prevesti transformarile. E adevarat, aici e vorba de regie, de stil. Mihai Constantin ajunge sa interpreteze personaje total diferite: lenesul, indragostitul, invinsul, ingerul. Ori lipsesc puntile de legatura intre aceste stadii.

Casatoria r. Yuri Kordonski

Ceea ce m-a socat cel mai mult, nu a fost calitatea spectacolului, un pic "jucat" in prima scena, dintre petitor si sluga, ci capacitatea de obiectivare a regizorului-actor si apoi plonjeu in directia cea buna cu toate armele disponibile. De exemplu frica de insuratoare (si de orice decizie) e admirabil portretizata de Cornel Scripcaru printr-o fuga continua pana la climax-ul fugii pe fereastra in ziua nuntii. Acestei frici, bine intuite de petitorii Mariana Mihut si Razvan Vasilescu i se opune insistenta lor aproape demonica, care-si pierde si rentabilitatea, rationalul. Razvan Vasilescu depaseste orice limita a imaginabilului. Aici intervine genialitatea actorului,atunci cand gaseste mijloace sa depaseasca normalitatea si sa creioneze in mintea spectatorului dimensiunile situatiei exceptionale pe care o portretizeaza. Sigur si Victor Rebengiuc, care a fost nominalizat pentru Uniter in rol secundar. Sunt cei care au reusit sa aduca in plan personal si sa dea viata unui spectacol despre care poti spune ca daca n-ar fi jucat de ei, n-ar fi nimic. Regia e foarte slab vizibila, in special pe momentele mute de la inceput, ceea ce e o nota in plus pentru Kordonsky.

Mamouret r. Dinu Cernescu

Mi-a trezit interesul faptul ca Mamouret a fost interpretata de Lucia Sturdza Bulandra. Si de asemnea nu am urmarit-o niciodata pe Tamara Buciuceanu in vreun rol la teatru. In fine, spectacolul e slab, foarte slab, dar merita comentat. Exista probleme de coordonare in spectacol, actorii uita replici sau nu se asculta bine intre ei, ca uneori se incurca. Ion Cocieru degeaba mai joaca, si inca un rol principal, daca tot nu adauga nimic personal personajului. Ioana Macaria joaca bine, dar simplist, o naivitate care azi nu mai exista. Ifrim cu vulnerabilitatea lui    comica si Buciuceanu cu cinismul care-i sta bine salveaza usor spectacolul. Regia este sub orice critica insa. Poate ca nici piesa nu e geniala. Zic asta datorita aparitiei de nicaieri a calaretei cu un adorator la mijlocul spectacolului, in conditiile in care sunt personaje secundare, care nici nu vor mai aparea. In fine, no comment.

O scrisoare pierduta r Alexandru Dabija

Teatrul de comedie are in opinia mea piese bune si regizori celebri, dar in ceea ce priveste actorii, e ceva mai putina concurenta ca la National. Spre deosebire de Catalina Buzoianu care in Rinocerii ei a adus numai tineri, aici Dabija a lucrat cu trupa teatrului. N-am nimic impotriva, doar ca nu toti joaca chiar asa de bine. Din fericire totusi spectacolul asta a beneficiat de 3 nume care pentru mine au confirmat: Marius Vizante in Tipatescu, George Mihaita in Agamita si invitat special Marcel Iures in Catavencu. Nici viziunea lui Dabija nu a dus lipsa de idei, totul incepand intr-o saracie lucie de subsol, iar in final, la alegeri, totul jucandu-se cu publicul si nu cu o multime anonima. Daca saracia nu am prea inteles-o (nu a fost integrata de jocul actorilor si de situatie, suficient), alegerile cu publicul m-au pus intr-o conditie foarte activa si monologul lui Catavencu abil orchestrat de Iures m-a tinut cu sufletul la gura. Foarte fin si jocul lui G. Mihaita, care, imi amintesc, acum vreun an m-a felicitat pentru un rol slab intr-o piesa ce se vroia o farsa politica. Ce muritor eram eu atunci in comparatie cu ce face un actor inteligent care-si stie meseria. Si aici au fost 3. Totusi, multa lume radea la glumele de text. Si de asemenea ceilalti actori jucau mici glumite, in sine, la care iarasi lumea radea. Per ansamblu, asta mi-a dat impresia ca piesa ar fi datata. Personal nu cred asta, si interpretarea mai clasica de la Bulandra parca mi-a placut mai mult, desi nici aia nu a stralucit. Mi-e dor de punerea in scena de la National sub bagheta lui Tocilescu. Trebuie sa fi mult mai indraznet cred, ca sa aduci la zi o piesa care parca ar fi fost scrisa azi.

Ingropati-ma pe dupa plinta r. Yuri Kordonsky

Ca si Unchiul Vanea, un spectacol impresionant, bine legat ca si conflict, prezentand mai multe conflicte puternice bunic-bunica, mama-bunica, nepot-bunica, ingenios sustinut de scenografie intarind pespectiva copilului. Frumoasa metafora copilului mare prin distribuirea lui Marian Ralea in rolul unui pusti de 9 ani, actorul nefacand dealtfel exces de copilarie in jocul sau asa cum ma asteptam, ceea ce intareste drama spectatorului ce se identifica inevitabil cu copilul. Nu mi-a placut sublinierea sensurilor din final, cand toata lumea primeste aripioare de inger, mai putin bunica. Apropo de bunica, multi s-au plictisit spre sfarsitul spectacolului, dar eu consider monologul bunicii de la usa, in intepretarea Marianei Mihut, ca fiind unul dintre cele mai impresionante pe care le-am vazut pana acum. Dealtfel pot spune ca remarcand-o acum pentru prima data, am inteles de ce Mariana e nevasta lui Victor Rebengiuc, pe care-l cunosc ca spectator de cativa ani buni.