O scrisoare pierduta r Alexandru Dabija

Teatrul de comedie are in opinia mea piese bune si regizori celebri, dar in ceea ce priveste actorii, e ceva mai putina concurenta ca la National. Spre deosebire de Catalina Buzoianu care in Rinocerii ei a adus numai tineri, aici Dabija a lucrat cu trupa teatrului. N-am nimic impotriva, doar ca nu toti joaca chiar asa de bine. Din fericire totusi spectacolul asta a beneficiat de 3 nume care pentru mine au confirmat: Marius Vizante in Tipatescu, George Mihaita in Agamita si invitat special Marcel Iures in Catavencu. Nici viziunea lui Dabija nu a dus lipsa de idei, totul incepand intr-o saracie lucie de subsol, iar in final, la alegeri, totul jucandu-se cu publicul si nu cu o multime anonima. Daca saracia nu am prea inteles-o (nu a fost integrata de jocul actorilor si de situatie, suficient), alegerile cu publicul m-au pus intr-o conditie foarte activa si monologul lui Catavencu abil orchestrat de Iures m-a tinut cu sufletul la gura. Foarte fin si jocul lui G. Mihaita, care, imi amintesc, acum vreun an m-a felicitat pentru un rol slab intr-o piesa ce se vroia o farsa politica. Ce muritor eram eu atunci in comparatie cu ce face un actor inteligent care-si stie meseria. Si aici au fost 3. Totusi, multa lume radea la glumele de text. Si de asemenea ceilalti actori jucau mici glumite, in sine, la care iarasi lumea radea. Per ansamblu, asta mi-a dat impresia ca piesa ar fi datata. Personal nu cred asta, si interpretarea mai clasica de la Bulandra parca mi-a placut mai mult, desi nici aia nu a stralucit. Mi-e dor de punerea in scena de la National sub bagheta lui Tocilescu. Trebuie sa fi mult mai indraznet cred, ca sa aduci la zi o piesa care parca ar fi fost scrisa azi.