Regele Moare - r. Silviu Purcarete

Pentru un spectacol la care m-am strofocat atata sa intru, doua seri la rand, pot spune ca a fost usor deceptionant, adica ma asteptam sa mor si sa ma renasc acolo inauntru.. si nu a fost chiar asa. Regele moare, piesa necunoscuta mie pana acum, este o piesa despre moarte, despre cum ne manifestam in ultimele clipe, despre reactia politica a celor din jur la aflarea vestii. Daca in Rinocerii, subiectul este dragostea vs. societate robotizata si imbecilizata, aici subiectul e cum ne manifestam inainte de moarte. Si clinic, lucrurile stau cam asa. Intai negam insasi boala. Ulterior, cand sanatatea ne da o palma, ne trezim dezbracati la piele si facem o criza de frica, ne intrebam: de ce eu si de ce acum ?. Ulterior, devenim nostalgici, vrem sa fim redevenim copii, sa mancam mancarea preferata, sa ne sculam a doua zi dimineata, sa ne doara si sa ne treaca. Ne gandim si la renumele nostru postum, la marile schimbari si inventii ce ar trebui sa ni se recunoasca. Opus acestei statui este o alta posibila manifestare a mortii, care pentru mine a avut o nota personala, si anume amnezia.. sa uiti sa te incalti, cine esti, cine sunt cei din jur. La abandonul celor din jur, o posibila reactie e sa-ti doresti sa ai din nou iubirea neconditionata a unui catelus sau pisica din copilarie. Iubirea este dealtfel singurul sentiment care rezista vizibil amneziei, si asta o spun din experienta proprie. In final, devii o papusa stricata care faci tot ce ti se spune. In ce masura s-a regasit fiecare in spectacolul asta, depinde foarte mult de acel fiecare, de legatura lui cu moartea.. Deceptionant pentru mine, nu am empatizat prea mult cu soarta bietului rege, de vina fiind si subtitrarea, un element in plus intr-un spatiu deja incarcat de metafore. "Absurditatea" replicilor mi s-a parut totusi savuroasa si recomand, daca nu vizionarea spectacolului, macar citirea piesei.