Cu usile inchise r. Mircea Anca

Sala 99 a teatrului national cred ca ofera sentimentul perfect de claustrare de care aveam nevoie si a fost suplimentar decorata cu niste plastice, pentru a reduce spatiul la un cerc intim.. povestea interesanta a unor pacatosi in toata regula care nu par sa-si schimbe optiunile, dar care isi pun macar intrebarile. In principal ei constata cat de important le este acum parerea celorlalti, si cat de mare nevoie au de fapt de oameni cu care n-ar   vrea sa aiba de a face. Probabil, ma gandesc Sartre s-a gandit la o reevaluare postbelica a drumului de parcurs, si a constatat cinic ca iadul, este facut, asa cum spune parca Garcin (Ctin Dinulescu), din pacatele noastre reflectate in ochii celorlalti. Deasemenea o sansa cred eu unica de a o vedea pe Iuliana Moise. Carmen Ionescu face, ca si in Tectonica sentimentelor, un joc de exceptie. Fara ea, spectacolul ar arata cu siguranta altfel. Ce mi-a mai placut dealtfel, a fost proximitatea cu actorii. Ei joaca pentru tine cu tine. Le simti respiratia, dictia, grimasele fetei. Vulgaritatile sunt puse dupa perdea, intr-un joc al umbrelor. Ceea ce ramane, sunt framantarile lui Sartre, framantari care aproape ca devin ale tale. Te intrebi iesind de la spectacol, oare cu ce am gresit eu, Doamne ?